Asociaţia Vasiliada, în parteneriat cu magazinul bauMax din Craiova, a organizat marţi o acţiune de promovare a persoanelor cu dizabilităţi. Chiar în hipermarket, în faţa cumpărătorilor, s-au realizat picturi şi alte obiecte decorative şi s-a desfăşurat un program artistic inedit.
Un du-te-vino ameţitor. Zeci de oameni se perindă încoace şi încolo, împingând cărucioare burduşite. Printre rafuri, perechi de mâini se agită nerăbdător, înşfacă un produs, două, nouă. La intervale scurte, un utilaj de curăţenie sparge mulţimile şi aspiră pardoseala de urmele miilor de paşi. Casierele nu au odihnă: bat în neştire bonuri interminabile, iar la răstimpuri, difuzoarele zumzăie câte un anunţ.
Chiar la intrare, în faţa caselor de marcat – pentru a fi observate atât de cei care intră, cât şi de cei care ies -, câteva mese ar trebui să atragă atenţia. Pe primele sunt aşezate exponate, împărţite pe sectoare, în funcţie, în mod special, de materialul utilizat. Tablouri, îngeraşi, flori şi rame de oglinzi din ipsos, steluţe colorate, icoane pictate pe lemn sau pe scoarţă de copac, felicitări şi peisaje realizate pe carton – toate având notat, pe spate, abia vizibil, un preţ modest. Ultima masă este cea mai animată. În jurul ei, câţiva tineri creează. Cum stau aplecaţi asupra lucrărilor, amestecând în borcănaşe de plastic culorile vii şi dând viaţă, apoi, cu pensula, bucăţilor inerte de ipsos, par nişte copii obişnuiţi, aşa cum întâlneşti în orice şcoală, la orele de desen. Dacă te uiţi însă mai atent, ceva îi deosebeşte: stau în cărucioare. Pentru că sunt tineri cu dizabilităţi fizice.
Vor să muncească
„Aici, la această acţiune, sunt prezenţi doar câţiva dintre cei 150 de tineri, aflaţi în Centrele «Sf. Ecaterina», «Aripi de lumină» şi «Sf. Dimitrie Basarabov» din Filiaşi, pe care Asociaţia Vasiliada, aflată sub patronajul Mitropoliei Oltenia, îi are ca beneficiari ai proiectelor noastre“, explică părintele Adrian Stănulică, director executiv al Asociaţiei Vasiliada. „Obiectivul acţiunii de astăzi (marţi – n.r.) este facilitarea contactului persoanelor cu dizabilităţi cu agenţii economici. Dorim să promovăm aceste persoane ca fiind unele eficiente, şi nu deficiente, sperând ca, în cele din urmă, societatea să le perceapă ca pe nişte oameni obişnuiţi, care, deşi au un handicap fizic, pot fi integraţi, pot munci şi pot primi un salariu pentru munca prestată, nu doar o indemnizaţie de la stat. În plus, tinerii au venit astăzi să picteze şi să realizeze diferite obiecte care vor fi expuse imediat, cu vânzare. Fondurile strânse astăzi aici vor fi destinate achiziţionării de materiale pe care tinerii le folosesc în procesul creaţiei; culori, pensule, ipsos etc.“, adaugă părintele Stănulică.
Încântat peste măsură de atenţia care i se dă, Gicu vopseşte de zor spatele unui tablou. Cu mişcări precise, înmoaie pensula în borcănaş, aureşte bucata de ipsos, iar din când în când răspunde la întrebările ziariştilor care roiesc în jurul lui. „Nici nu m-am apucat de mult – abia de două, trei luni pictez. Şi deja mă descurc ca un expert“ – zâmbeşte. „Dar până să ajung la pictat, un tablou se face greu!… Întâi iei ipsosul şi îl torni în forme speciale, îl laşi să se întărească, îl scoţi, îl laşi la uscat şi abia apoi mă apuc să-l colorez“, povesteşte cu elan Gicu, în vreme ce aşază satisfăcut tabloul, între celelalte exponate. Lipeşte şi un preţ: 8 lei.
Lângă el, tot în cărucior, Elena înverzeşte câteva frunze de pe marginile unei rame de oglinzi. Lasă loc şi pentru crenguţe: pe acelea le va colora maro, dar mai târziu, să nu strice culoarea de acum. Până una-alta, mai are de terminat o felicitare şi un îngeraş. Dar nu se grăbeşte. Are timp până deseară, căci „tabăra de creaţie“ se va închide odată cu hipermarketul. Alături, Vlad confecţionează un crucifix din cabluri.
Craiovenii „n-au putut“
Câteva raioane mai încolo, pe culoarul principal, timpul s-a oprit în loc. Difuzoarele au tăcut şi ele, iar clienţii au rămas cu mâinile suspendate în aer. Se dansează! Îmbrăcaţi aşa cum se cuvine oricărui spectacol de gală, în rochii roşii cu volane tivite în mătase neagră şi costume sobre, cu cămăşi asortate rochiilor, fete şi băieţi se unduiesc în ritmul pasional al tangoului. Doar un ochi scotocitor ar observa că de undeva, din mulţime, o pereche de mâini dirijează printr-un cod precis toate mişcările. Şi atunci te dumireşti: tinerii dansatori sunt surzi. „Sunt elevi cu deficienţe de auz de la Centrul Şcolar «Beethoven» Craiova“, ne lămureşte părintele Stănulică. „Au pregătit un program artistic special pentru acest eveniment. Are acelaşi scop: sensibilizarea cetăţenilor, conştientizarea că, deşi există nişte deficienţe, aceste persoane trebuie acceptate, integrate în rândul nostru“, adaugă el.
Orele s-au scurs. Clienţii vin şi pleacă, în aceeaşi alergătură febrilă după cumpărături. Nebăgaţi în seamă, la intrare, Gicu şi Elena pictează aripi de îngeri. Vlad, colegul lor, confecţionează un crucifix din cabluri.
Din când în când, scoate dintr-o mapă trei caiete studenţeşti, cu filele îngălbenite lipite cu scoci, şi le oferă doritorilor să le răsfoiască: sunt pline de poezii, unele copiate, altele compuse de el şi de prieteni. Exponatele multicolore s-au înmulţit. Curând nu vor mai avea loc pe mese. Doar urna din plastic transparent rămâne la fel de goală, în vreme ce cărucioarele trec nepăsătoare pe lângă ea, purtând spre ieşire plăci de faianţă, saci de ciment, găleţi de vopsea. Dar nu îngeri.
