Una dintre cele mai apreciate unităţi sanitare din Craiova este pe cale să devină amintire. Urmaşii foştilor proprietari au reuşit să câştige în instanţă terenul şi mare parte din suprafaţa construită a Spitalului CFR, cu excepţia policlinicii.
După un proces care durează de trei ani, Tribunalul Dolj a luat o decizie surprinzătoare pentru unii în dosarul retrocedării Spitalului CFR din Craiova.
Potrivit sentinţei din 29.06.2009, în dosarul nr. 3266/63/2006, instanţa dispune „restituirea în natură în favoarea reclamanţilor Băculescu Tudor, Tatară Elena Gabriela, Bâră M. Mihai, Pârşan Gabriel, Pârşan Mihail şi Săndulescu V. Grigore Dumitru a imobilului clădire – spital, fost «Sanatoriu Dr. Marin Băculescu», şi a terenului pe care este amplasat acesta, în suprafaţă de 983,33 mp, cu obligaţia menţinerii destinaţiei imobilului o perioadă de cinci ani“. Pentru diferenţa de teren de 2256,67 mp şi o altă construcţie, demolată între timp, urmează ca reclamanţii să primească despăgubiri în echivalent.
Prin această sentinţă, judecătorii au decis să dea urmaşilor foştilor proprietari o clădire de aproape trei ori mai mare decât cea existentă înainte de naţionalizare.
Conducerea spitalului fuge de răspundere
Cu toate că a trecut mai bine de o săptămână de la sentinţa Tribunalului, conducerea Spitalului CFR Craiova păstrează o tăcere suspectă. În ciuda demersurilor repetate de a obţine un punct de vedere oficial în privinţa retrocedării spitalului, dr. Bebe Martin, managerul unităţii sanitare, a refuzat să stea de vorbă cu presa, motivând că nu are timp, iar de câteva zile şi-a luat concediu de odihnă. Dorinţa lui de a ţine ziariştii la distanţă nu se opreşte însă aici. Spitalul nu are desemnat nici măcar purtător de cuvânt, în ciuda legii care obligă instituţiile publice să aibă o structură care să ofere informaţii presei, iar subalternilor li s-a interzis să stea de vorbă cu ziariştii.
În ciuda interdicţiei impuse de conducere, unii angajaţi au pus mai presus interesele spitalului şi au acceptat să vorbească. Este cazul liderului de sindicat, Puşa Scăiceanu, care a urmărit îndeaproape desfăşurarea procesului pe tot parcursul, iar după aflarea sentinţei a încercat în zadar să stea de vorbă cu conducerea spitalului.
„Este o decizie net defavorabilă spitalului. Am încercat, în numele salariaţilor pe care îi reprezint, să stau de vorbă cu domnul manager, să îi arăt îngrijorarea noastră şi să îl întreb ce se poate face în continuare. Nu am reuşit, pentru că era plecat la Bucureşti, iar de câteva zile a intrat în concediu de odihnă“, a declarat Puşa Scăiceanu, liderul Sindicatului Liber Independent al Personalului Medico-Sanitar de la Spitalul CFR Craiova.
Aceasta consideră că strategia de apărare a avocaţilor angajaţi de spital a fost foarte slabă. „Spitalul a avut iniţial un avocat, apoi a angajat încă unul. Cei doi nu au colaborat, iar primul avocat angajat a refuzat proba cu martori. După părerea mea, apărarea a fost foarte slabă; un avocat specializat pe Legea nr. 10 putea să găsească documente care să arate că legea este de partea noastră. Dacă noi am fi dovedit că, după naţionalizare, s-a construit mai mult de jumătate din clădire, atunci, conform legii, ar fi trebuit să câştigăm“, a mai spus Puşa Scăiceanu.
Mărturia constructorului
Dumitru Iliescu, acum în vârstă de 83 de ani, ar fi putut fi martorul-cheie al spitalului în acest dosar, însă avocaţii unităţii sanitare nu s-au obosit să-l citeze. Iliescu a crescut într-o familie de ceferişti şi, la rândul său, a devenit ceferist, meserie pe care a practicat-o 40 de ani, iar în anii ’70 a fost şeful Serviciului de Investiţii al Regionalei CFR Craiova. Practic, bărbatul a fost martor la toate schimbările prin care a trecut Spitalul CFR, iar la unele a contribuit direct.
Iliescu îşi aminteşte că, înainte de 1945, în curtea în care funcţionează Spitalul CFR exista o clinică medicală privată. Sanatoriul „Dr. Marin Bănculescu“ era, de fapt, o clădire parţial etajată, cu o scară de lemn şi o singură încăpere la etaj.
Clădirea şi terenul aferent au intrat, după naţionalizare, în proprietatea statului, care le-a dat în folosinţă CFR-ului. În imobil a funcţionat la început o policlinică a Căilor Ferate, apoi, în anii ’70, s-a născut ideea înfiinţării unui spital. S-a obţinut avizul pentru construirea unei noi policlinici cu şase etaje, iar în 1975 au început lucrările, povesteşte fostul şef din cadrul CFR Craiova. „Ni s-au alocat cinci milioane de lei, bani foarte puţini pe vremea aceea, pe care trebuia să-i folosim la construirea policlinicii. Totodată, vechea clădire trebuia să fie demolată, pentru că se considera că nu ar corespunde normelor de siguranţă seismică“, a spus Iliescu.
Extindere fără autorizaţie
Fără să ţină cont de recomandările venite de la partid, constructorii au vrut să salveze clădirea veche şi, cu toate că nu obţinuseră aviz, au trecut la renovarea şi la extinderea ei, în vederea transformării în secţii de spital. „A început proiectarea, iar în toamna în care am dărâmat aşa-zisul etaj, scândurile din acoperiş nu au ajuns nici de lemne de foc pentru muncitori. Nici 10% din ce a fost nu a rămas, iar ca să facem din nou etajul, a trebuit mai întâi să consolidăm parterul cu piloni de beton, apoi am turnat placă de beton“, a explicat Iliescu.
Muncitorii au refăcut vechea clădire, apoi au extins-o, unind-o cu policlinica. În final, clădirea a ajuns să fie nu doar mai solidă, ci şi de trei ori mai mare decât fusese iniţial. În 1980 a fost dată în folosinţă noua policlinică, iar vechea clădire, renovată şi extinsă, a devenit spital.
Astăzi, Spitalul CFR Craiova este spital clinic universitar, în el funcţionând trei clinici cu 120 de paturi, de interne, chirurgie şi ATI (Anestezie Terapie Intensivă).
Sentinţa judecătorească prin care Spitalul CFR trebuie să cedeze foştilor proprietari o clădire care, în cea mai mare parte, a fost construită după naţionalizare, nu este definitivă. Spitalul poate să facă apel în decurs de 15 zile. Totuşi, semnalul dat de justiţie în acest caz este clar: proprietatea privată are prioritate în faţa interesului public.
