Sănătate pe testate
Gazeta de Sud a luat pulsul câtorva dintre cabinetele private pentru a vă prezenta serviciile contra cost ale unora dintre medicii craioveni. Minute lungi petrecute în sala de aşteptare, vorbele şoptite, sunetul televizorului, explicaţiile calme, detaliate ale diagnosticului sau, din contră, tratamentul brutal şi discuţia „din picioare“, senzaţia unui spital de stat, cu servicii asemănătoare, dar scump plătite. De data aceasta, GdS chiar a intrat într-un laborator de analize medicale de stat. Şi, pentru comparaţie, într-unul privat. Diferenţele au fost evidente. Şi nu în defavoarea cabinetului particular, de astă dată.
În zile caniculare, nu de puţine ori, organismul ne lasă baltă. Dacă avem norocul să nu ajungem la Urgenţă, dăm fuga la medicul de familie, panicaţi. De cele mai multe ori, acesta ne recomandă efectuarea unor analize. Dar dacă nu cunoaşte doctorul vreun laborator „de încredere“, plecăm singuri în căutarea lui.
Policlinica Spitalului nr. 2 „Filantropia“. Chiar în buricul oraşului, lângă Curtea de Apel, o clădire cenuşie care n-a mai văzut o bidinea de var de câteva zeci bune de ani – poate chiar de la construcţie – îşi înalţă sinistru puţinele etaje scorojite, din fericire ascunse în parte de brazi şi tufe obosite de trandafiri. Uşa de la intrare, ruginită şi cu geamuri pâcloase de mizeria anilor, mă alungă convingător. Nu renunţ. În ciuda decorului dezolant, îmi continuu intransigentă drumul, mânată de nevoia oricărui bolnav ajuns pe culoarele unui spital. Chiar în prag, o doamnă în uniformă îndoielnic de albă mă lămureşte din vârful buzelor: „Analizele, la unu!“ Zâmbesc, deja speriată. Lavabilul şi detergentul costă, dar amabilitatea??, mă întreb, făcându-mi singură curaj. Dau de un mic antreu, cu cimentul podelei scobit adânc de milioanele de paşi. Evit cu iscusinţă capcana şi trec mai departe. Peisajul îmi amorţeşte pur şi simplu simţurile. Interiorul pare să fi supravieţuit unui război mondial. Sau, dacă vreţi, pare rupt dintr-un film românesc, de după '90. Tocărie antică, ciupită de carii şi devenită de un galben incert; pereţi cu dâre prelungi de praf, umezeală şi pânze de păianjen împrăştiate cu generozitate de-a lungul şi de-a latul lor; deasupra scărilor negre şi ştirbe, faianţă ciobită rânjind murdar, cu plăci lipsă din loc în loc.
Printre ruine
Etajul întâi. Intru într-un hol larg. Pustiu. Lumina strecurată prin ferestrele mari şi nespălate cu anii aruncă umbre mohorâte în spaţiul şi aşa deprimant. Doar două canapele goale şi ruginite fac anticameră cabinetelor medicale, înşiruite de-a lungul pereţilor jupuiţi. Pe fiecare uşă, numele medicilor de serviciu sunt prinse cu leucoplast în colţuri, deasupra altor anunţuri îngălbenite de timp. Pe un singur perete, un panou de carton ale cărui culori nu se mai disting demult învaţă pacienţii primele reguli de igienă. Iar în jur totul e vechi. Îmbătrânit. Rupt, ciobit, murdar, uzat, ofilit, urât mirositor, prăfuit. Disting deasupra unei uşi plăcuţa metalică, inscripţionată de un auriu veştejit „Laborator“. Înăuntru, trei doamne în halate albe mânuiesc hârţoage între două poveşti de weekend. Mirate, mă întreabă ce vreau. „La parter se recoltează analizele. Aici este laboratorul de prelucrare“, îmi zâmbeşte amabil una dintre asistente, dându-mi un curaj nesperat.
…. şi roboţi
Cobor pe o altă scară. Nimic nu se schimbă. Pe o canapea peticită, doi bărbaţi aşteaptă amorţiţi să le vină rândul. Dibui intrarea, îmi dreg vocea, dau bună ziua. Una dintre asistente mă descoase asupra scopului vizitei. Explic. Face ochii mari: vin fără trimitere pentru analize? Adică le plătesc? Nedumerită încă de faptul că mai există vreun individ care să-şi plătească analizele în policlinica de stat, mă lasă să stau pe un scaun aşternut cu un cearşaf fără culoare. Aştept şi mă pun la punct cu preţurile: o hemogamă completă costă 13 lei, o calcemie, vreo 7 lei, un VSH, vreo 3 lei, un magneziu seric… „nu ştim dacă se face“. În câteva minute, sunt chemată la masa torturii. În ciuda vechimii locului, ustensilele sunt noi. Cutii sigilate pentru deşeuri, eprubete de unică folosinţă, ace – la fel. Doar mâinile cam prea mari şi cu o manichiură exagerat de lungă şi lăsând de dorit mă fac să întorc, speriată, capul. Stau pe un scaun, cu mâna întinsă peste spătarul cu muchii înguste. Un elastic albastru îmi strânge braţul deasupra încheieturii. Prima înţepătură. Şi primul eşec. Mi se repoşează că sunt prea încordată şi s-au ascuns venele. Nemernicele, le iau la rost, în vreme ce îmi tamponez cu un şomoig de vată îmbibat cu spirt punctul sângerând. Trei minute mai târziu, a doua încercare. Reuşită! Însă durerea îmi descleştează şi dinţi, şi buze, şi corzi vocale. Fără expresie, fără intonaţie şi fără pic de compasiune, asistenta-robot îmi comunică faptul că o să-mi treacă. Tot de la încordare mi se trage, îmi spune, mustrătoare, schimbându-mi tamponul de vată umplut de sânge. N-am puterea s-o mai privesc. Mă ridic, plătesc şi ies, în holul îngălbenit şi ceţos. O să-mi revin eu până mâine, când mă voi întoarce după rezultate…
Alternativa?
Laboratoarele Synevo. Strada Bujorului, chiar la intersecţia cu Alexandru Macedonski. O clădire albă, recent renovată – care pe la începutul lui 1900 servise de dependinţe ale unei case boiereşti, dar care acum, renovată şi modernizată, adăposteşte unul dintre laboratoarele cele mai apreciate din Craiova. Aflasem lucrul acesta de la mai multe cunoştinţe şi am decis să îl încerc. Este oare diferit de Policlinica Spitalului nr. 2?? Uşa de la intrare este închisă, semn încurajator că în interior funcţionează o instalaţie de aer condiţionat. Dincolo de ea, tonuri calde de orange, câteva flori ornamentale. La o măsuţă dotată cu reviste, ziarele de azi şi pliante orientative, scaune asortate găzduiesc pacienţii în aştepare. Vizavi, o recepţie aducând a hotel. Iar în spatele ei, două tinere în uniforme impecabile butonează de zor tastatura calculatoarelor, cu zâmbetul îndatoritor aşternut pe chipurile atrăgătoare. „Bună ziua! Cu ce vă putem ajuta?“, mă întreabă amabil una dintre fete. Surâzătoare, îmi cere datele personale, pentru a-mi completa formularul. Se vor efectua o hemogramă completă, un calciu seric, un calciu ionic, un VSH şi un magneziu seric. În total, 47 de lei – dublu faţă de policlinica de stat, dar în mod cert cu rezultate mai sigure. Semnez şi primesc un exemplar, cu chitanţă cu tot. Sunt rugată apoi să aştept, până voi fi chemată de una dintre cele două asistente responsabile cu recoltarea analizelor. Surprinzător de curajoasă, ba chiar de un calm neaşteptat, mă aşez. Vecinii de scaun îmi împărtăşesc starea: relaxaţi, răsfoiesc revistele ori admiră interiorul amenajat cu gust. De după o uşă de sticlă transparentă se poate observa în voie activitatea perfect coordoată a laboratorului, în vreme ce o plasmă fixată într-un colţ al încăperii umple în surdină tăcerea cu ultimele ştiri.
„Tortură“ de plăcere
Maximum cinci minute. Ieşită dintr-o încăpere alăturată, o asistentă drăgălaşă culege ultimele formulare completate. E rândul meu. Mă îndrept cu inima un pic tremurând – în fond, cu toată drăgălăşenia, acul tot în vena mea va fi înfipt! Decorul noii încăperi mă face să zâmbesc însă instantaneu: peste tot, pe rafturi decupate inedit, pe dulăpioare sau în vitrine, papiţoaie colorate îşi iţesc ochii caraghioşi spre orice nou-venit. „Aici recoltăm şi copiilor“, îmi explică asistenta cu zâmbet dulce. „Şi le oferim cadouri – maimuţoaie sau creioane colorate – pentru a le recompensa cuminţenia“. Destul de dezamăgită că am depăşit vârsta, îmi atârn geanta într-un cuier şi mă aşez pe un scaun special, pe care pot să îmi sprijin comod braţul. Între timp, tânăra în alb îşi pregăteşte instrumentele de „tortură“: ace de unică folosinţă, eprubete la fel, ba chiar şi comprese cu soluţie sterilă sigilate în ambalaje individuale. Fără să facă nici un efort, mă întreabă dacă doresc un pahar cu apă. Refuz, zâmbitoare. Chiar sunt convinsă că, în condiţiile de faţă, nu mi se poate întâmpla nimic! Atentă, cu delicateţe şi mişcări calme, îmi strânge braţul cu o cureluşă multicoloră. N-am nici o teamă să mă uit: un ac subţire, desigilat chiar în faţa mea, abia îmi pişcă pielea, iar vena e găsită fără dificultate. În câteva secunde, cele trei eprubete – inscripţionate cu numele meu de la bun început şi verificate personal de mine, la rugămintea asistentei – se umplu cu repeziciune. Acul este scos pe nesimţite, cu ajutorul compresei mici, îmbibate cu spirt. De pe măsuţa sclipind de curăţenie, tânăra ia un petic de hârtie. Îl rupe şi din interior scoate un plasture rozaliu, cu steluţe. „E pentru fetiţe“, îmi surâde drăgălaş, în vreme ce îl lipeşte cu uşurinţă peste înţepătura abia vizibilă. „Avem şi albastre, pentru băieţei“. Zâmbesc, uitând complet că abia am pierdut trei eprubete cu sânge. Mi se oferă din nou un pahar cu apă – de data aceasta îl accept, numai din dorinţa de a mai rămâne puţin. Încă un schimb de cuvinte, două – trei întrebări, răspunsuri amabile. În cele din urmă, nu mai am ce face: plec, cu real regret. Desigur, condusă până la uşă, şi cu rugămintea să mă întorc a doua zi după rezultat. Ceea ce voi face, negreşit!
Rezultate, pe ghicite
Trebuie să mai menţionez un lucru. Am ridicat rezultatele analizelor exact la data indicată şi, din fericire, foarte mari diferenţe între valorile semnalate de fiecare laborator nu am găsit. E drept că medicului de familie i-a fost destul de greu să descifreze hârtia primită de la Policlinica „Filantropia“: pe lângă faptul că elementele de biochimie erau transcrise simbolic – adică numai pentru cunoscători – imprimanta de proastă calitate a înnegrit aproape complet marginea din stânga, lăsând să se ghicească mai mult denumirea acestora.
