Picioruşele ei sunt pline de semne, mâinile sunt înţepate repetat şi înnegrite de acele care îi coboară perfuzia în trupul firav, ce suportă citostaticele cu stoicism. Are trei ani şi un rinichi acoperit de o tumoră. Pe celălalt l-a pierdut la opt luni.
„Nu mai plânge. Vrei să te pup?“. Elena întinde braţele spre gâtul femeii care plânge încetişor. Nu-nţelege ce se întâmplă, ştie doar că pe mami o doare rău burtica şi trebuie să stea în spital, şi că ei, din când în când, o tanti vine şi-i pune apiţă printr-un tub subţire, cilindric, de plastic, ca o seringă din trusa ei de joacă şi agăţată cu ceva lipicios de încheietură. Mânuţele o dor de la înţepăturile de ac, care i-au lăsat semne întunecate peste tot. Când tanti în alb nu mai găseşte loc, caută pe picioare, aproape de degeţele. S-a săturat. Îi e dor de căsuţa ei şi, de multe ori pe zi, îi spune mamei că vrea să vină tati s-o ia de acolo.
Operaţia de gumiţă
S-ar juca. Îi plac telefoanele colorate pe care şi le-a atârnat de gât, strânge şi desface într-una, ca o doamnă din acelea de la televizor, un evantai pe care i l-a dat o femeie din salon. Când se plictiseşte, cere carneţelul să deseneze. „Ăsta e pinguinul Roxi“, spune mândră, aşteptând o laudă. Mămicii îi dau lacrimile din nou. „Pinguinul Roxi sunt eu…“. Paginile zboară una după alta… Gata! Nu mai vrea nici să deseneze. Coboară din pat şi porneşte desculţă prin salon. Roxana Stancu o roagă să se încalţe. E murdar pe jos. Fetiţa se răzvrăteşte la început, apoi o ascultă. Nu vrea să-şi vadă iar mama plângând. Se urcă înapoi în pat şi maieul care se ridică dezveleşte o cicatrice lungă, cât jumătate din mijlocelul ei. „E de la prima operaţie, când i-a fost scos rinichiul drept“, spune femeia. „A înghiţit gumiţă şi domnul doctor a trebuit să o scoată“. Fetiţa se uită spre ea, cu ochii mari, umbriţi dintr-o dată: „Mai am gumiţă? Să nu-mi mai dai gumă… ca să nu mă taie din nou şi să mă doară stomacul…“.
Revenirea
Uşa se deschide brusc şi o femeie intră plângând în hohote: „Are un nodul la subraţ! I-a ieşit un nodul…“. Se-ndreaptă spre fereastră, apoi se-ntoarce, într-o mişcare inconştientă, aproape fără sens. Se aşază pe pat, deznădăjduită, cu un soi de resemnare amestecată cu o înfrângere provocată de destin, încercând să evite privirea băieţelului ei. „Nu te speria, diagnosticul n-a fost stabilit încă“, încearcă s-o încurajeze Roxana Stancu. Micuţa Elena se uită o clipă la femeie, apoi se întoarce la telefonul cu care se juca. Ştie că pe mămicile din salon le dor burticile. O pată roşiatică i se întinde pe braţ. Se scarpină nedumerită. „Te-a muşcat ţânţarul, mami“. „De ce?“, întreabă firesc, aproape fără intonaţie. Roxana îi pregăteşte un tifon pe care-l îmbibă în spirt. „Din ăsta mă ustură?“, vrea să ştie copilul. Ultimele cinci zile a făcut citostatice încontinuu. A stat cuminţică, culcată pe pat, suportând perfuziile, înţepăturile, durerea. Ca în tot anul de după operaţie. Părinţii au crezut că scăpase, dar, în urmă cu o săptămână, burtica i s-a umflat din nou.
Un an de citostatice
Avea opt luni. Era un copil frumos, un pic dolofan, căci mânca mult, cu ochii mari şi guriţa rotundă. „Într-o seară, pe când îi făceam băiţă, mi s-a părut că are burtica, pe partea dreaptă, umflată. Şi parcă devenise dintr-o dată mai tare în partea aceea. N-am făcut nimic, dar a doua zi era la fel. Ne-am speriat şi am mers cu ea la doctor. Medicul de familie nu şi-a dat seama ce are, ne-a trimis să-i facem un ecograf. Rezultatul: nefroblastom sau tumoră Wilms. Rinichiul drept era înglobat în ea, nu se mai cunoştea, avea aproape 10 cm. În trei zile era pe masa de operaţie“, povesteşte sugrumată de lacrimi mămica Elenei. Burtica poartă şi acum urmele tăieturii de atunci. După incizie, copilul a rămas doar cu un rinichi. A urmat un an de stat prin spitale şi de cure cu citostatice. Apoi, controale la fiecare trei luni. Din septembrie până în vară, Elena a reuşit chiar să meargă la grădiniţă. Afară, la joacă, n-a ieşit prea mult, căci părinţilor le e teamă să nu se lovească sau să i se întâmple ceva rău. Cu câteva zile în urmă, însă, teroarea a reapărut. Burtica s-a umflat din nou şi a devenit mai tare. La ecograf, medicii i-au spus că rinichiul rămas s-a îmbolnăvit şi el.
Un sfat, o îndrumare, un ajutor
Trupul firav al copilului de trei ani a primit, timp de cinci zile, Vincristina şi Cosmogen. Medicul care o tratează, prof. univ. dr. Polixenia Stancu, şefa Clinicii de Pediatrie II a Spitalului de Urgenţă din Craiova, declară că, în această perioadă a tratamentului, un transplant renal este greu de realizat, deşi nu exclude soluţia în viitor. „Acum este devreme, dar, sigur, se poate ajunge şi aici. Deocamdată, însă, trebuie să urmărim reacţia la citostatice“. O parte din tratamentul prescris Elenei trebuie cumpărat din Italia. Pentru achiziţionarea lui, familia Stancu are nevoie de ajutor. Telefonul Roxanei – 0728/018.787 – este în permanenţă deschis pentru cei care pot să răspundă apelului familiei. „Nici nu ştim de unde să începem, la cine să apelăm, pe cine să întrebăm“, spune mama fetei. „Nimeni nu ne spune nimic concret: dacă Elena rezistă la citostatice, vedem ce putem face, dacă nu… o luăm acasă şi ne uităm la ea cum moare? Ce să facem?…“.
În cifre şi date
Tumora Wilms sau nefroblastomul este o tumoră malignă embrionară, care se situează între primele trei tumori maligne solide. Apare, de regulă, la copii cu vârste cuprinse între unu şi şase ani. Ea se manifestă de cele mai multe ori printr-o creştere în volum a abdomenului. În 4-5% din cazuri, tumora afectează ambii rinichi.
