http:http://www.youtube.com/watch?v=hU2jZ0GkJC4
http:http://www.youtube.com/watch?v=5gz4MAjcHZE
Îi caută şi-i vânează tineri, femei sau bărbaţi. Alege cu răceală, fără jenă, fără sentiment. Savurează nobleţea minţii şi-i rămâne indiferentă îngenuncherea trupului. I-au căzut pradă matematicianul de Nobel, John Nash, chitaristul de la Pink Floyd, Syd Barett, ca şi copiii lui Albert Einstein sau James Watson, descoperitorul ADN-ului. I s-a spus, sec, „cancerul creierului“.
23 de milioane de euro s-au pompat, în 2007, în domeniul sănătăţii mintale, după ce, un an mai devreme, la presiunea Uniunii Europene, Ministerul Sănătăţii lansase strategia naţională în acest sector şi crease Centrul Naţional de Sănătate Mintală (CNSM) pentru a coordona reforma. Tot atunci, se vorbea de înfiinţarea a peste 140 de centre de sănătate mintală în întreaga ţară. Astăzi, există circa 20 de astfel de unităţi, adică mai puţin de una pe fiecare judeţ. Pentru Dolj, erau prevăzute cinci centre: trei la Craiova, unul la Calafat şi altul la Dăbuleni. Calculele arată că în România trăiesc peste 300.000 de români cu probleme psihice severe. Dintre aceştia, în jur de 90.000 sunt aflaţi, într-un fel sau altul, în evidenţa Autorităţii Naţionale pentru Handicap. Mulţi sunt închişi în case, alţii şi-au pierdut locuinţele şi stau pe străzi sau, mai norocoşi, ajung în spitale de psihiatrie. Pentru ei toţi există 1.000 de medici psihiatri şi sunt în pregătire 740 de rezidenţi.
Disperarea
„Imaginaţi-vă cum ar fi ca, într-o secundă, tot ceea ce ştiţi despre oamenii, despre locurile sau clipele cele mai frumoase sunt nu pierdute, nu moarte, ci, mai rău, ele n-au existat niciodată. Ce fel de iad ar fi acela în care aţi trăi?“. „A Beautiful Mind (O minte sclipitoare)“, John Nash.
Imaginaţi-vă că, într-o zi, nu mai ştiţi unde se termină realitatea şi unde începe fantezia. Că nu mai aveţi încredere în voi, în părinţi, în familie. Că nu mai ştiţi ce e binele şi de unde porneşte răul. Imaginaţi-vă că, indiferent ce faceţi, o voce din subconştient vă vorbeşte continuu şi că într-o zi vocea aceea devine la fel de reală ca oricare alta. Un medic psihiatru englez spunea, cu zeci de ani în urmă, că nu poţi înţelege schizofrenia dacă nu ştii ce e disperarea. Nu ai nimic concret cu care s-o cercetezi, nu ştii cum apare, nu poţi pune lupa pe locul în care circuitele se întrerup. Nu există năvod s-o prinzi şi mulţi ani de-acum încolo va rămâne o boală perfidă de care mintea nu se va putea feri.
Cum arată lumea
Datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) spun că rata de apariţie a schizofreniei este de 0,1-0,7 la 1.000 de oameni. Nu există diferenţe de gen sau de regiune. Cu cât tratamentul începe mai devreme, cu atât şansele de recuperare sunt mai mari. Cu toate acestea, mai mult de 50% dintre persoanele afectate sunt departe de a primi îngrijirea adecvată, iar dintre aceştia, 90% provin din ţările în curs de dezvoltare. Cu aceste cifre ca argument, medicii insistă să ne facă să înţelegem că implicarea familiei şi a comunităţii este esenţială şi că medicamentele singure nu sunt de ajuns.
Răul e pretutindeni
Vocile spun să facă rău şi să-şi facă rău. „Schizofrenia se caracterizează prin două elemente majore: halucinaţii, adică tulburările de percepţie, atunci când omul aude voci, deşi halucinaţiile pot fi pe toţi analizatorii – miros, gust, simţ tactil, olfactiv, cu conotaţie de paranoia. De altfel, schizofrenia paranoică este cel mai frecvent tip de boală întâlnit. Şi aici atingem cel de-al doilea element: câmpul ideativ. «Mă urmăreşte, ştiu că vrea să-mi facă rău»“, descrie cumplita boală medicul psihiatru Claudia Tiugan. De cele mai multe ori, obsesia are caracter persecutor, de prejudiciu, de urmărire sau de gelozie. Acestea sunt ideile paranoice frecvente. Toţi cei din jur se coalizează, răul e peste tot. Atunci, bolnavul trebuie să ia măsuri, trebuie să se apere: nu mai comunică, se-ncuie-n casă, se-nchide-n cameră. Stă singur cu vocile lui. Ele îi spun ce are de făcut.
Etimologic, boala se referă la disocierea psihicului, la fracturarea minţii, provenind din „schizein“, care în limba greacă înseamnă „a despărţi“, şi „frein“, care înseamnă „minte, spirit“. Caracteristici îi sunt manifestări psihopatologice majore, precum halucinaţii, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective, tulburări de comportament, dezorganizarea personalităţii.
Bolniţa de la Madona Dudu
Tratamentul celor cu mintea scindată a fost, zeci, sute de ani, la fel de bolnav ca şi pacientul. Incizii în scalp pentru a se elimina gazele otrăvitoare, înlăturarea chirurgicală a diferitelor părţi ale corpului pentru eliminarea otrăvii sau inducerea stării de comă prin utilizarea diferitelor medicamente sunt câteva dintre metode. Primul aşezământ destinat alienaţilor mintal pare să fi fost ridicat în lumea arabă, undeva în Bagdad, în 1173 î.d.H. Rezidenţii erau lăsaţi liberi să se plimbe prin grădini, iar tratamentul lor includea, pe lângă medicaţie, şi muzică.
În trecut, ei erau cei care auzeau mesajele, erau vracii la care venea întreaga comunitate pentru vindecare. Lumea civilizată le-a găsit loc în ospicii. În Craiova, primul adăpost pentru bolnavii cu schizofrenie a fost bolniţa de la Madona Dudu, aşa cum în Iaşi, spre exemplu, la Golia, a existat un ospiciu (unde pacienţii erau ţinuţi în lanţuri, fără asistenţă medicală), păstrat până în 1905, când a fost mutat la Socola. Discuţiile privind necesitatea acordării unei asistenţe medicale specializate pacienţilor cu patologie psihiatrică începuseră mai devreme, din 1894, când Parlamentul României a adoptat Legea privind protecţia alienaţilor.
Înfieraţii
„Eu am interzis folosirea cuvântului «nebun» şi personalului, şi studenţilor mei. Cine e acela bun? Bun e unul singur, Dumnezeu…“, spune dr. Alexandru Tiugan, medic primar psihiatru specialist neurolog, doctor în ştiinţe medicale la Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Ştefan Odobleja“ din Craiova, vorbind despre etichetarea oamenilor cu shizofrenie.
Drumul prin cutumă şi educaţie
Pe unii îi ţin ascunşi, să nu râdă lumea de ei. Pe alţii, vecinii deja i-au aflat şi le spun „nebunii“. Dar nu e ca atunci când, pe vremea regilor, trăiau „nebunii de la curte“. De cei de-acum trebuie să te fereşti, sunt violenţi şi nu te poţi înţelege cu ei. Mai bine să-i ţină încuiaţi în casă sau să-i ducă la azil…
Din lumea satului, bolnavii ajung târziu la spital. Vin când boala s-a instalat confortabil, când halucinaţiile au program liber şi când scenariile se suprapun cu realitatea şi devin mod de viaţă. La ţară, încă există amprenta magică, mistică. Femeia dă fuga la preot, poate i-a făcut cineva farmece copilului ei. Dă acatiste, face rugăciuni, aprinde lumânări. Abia târziu înţelege că trebuie să meargă la doctor. „Diagnosticarea ţine mult de amprenta influenţei cutumale, de religie, de educaţie, de credinţe, de mentalitate“, adaugă psihiatrul Claudia Tiugan. Iar de rapiditatea cu care este stabilită boala depinde vindecarea, evitarea stigmei, uneori a dezastrului. Startul contează mult căci el îşi pune amprenta asupra evoluţiei afecţiunii. Lipsa tratamentului are consecinţe pentru pacient, pentru familie, pentru comunitate. Ea poate genera dizabilităţi, care altfel ar putea fi evitate, poate duce la şomaj, abuz de substanţe, încarcerare, domiciliu pierdut, vieţi irosite sau suicid.
Pastilele
La începutul psihiatriei, pacienţii erau robotizaţi din cauza medicamentelor, care distrugeau de la memorie la cogniţie. Reduceau simptomatologia, însă individul pierdea cognitiv. În timp, omul devenea o legumă. „Se făceau internări repetate, instituţionalizări permenante până se ajungea la forma reziduală, când nu mai aveai variante“, explică profesorul Alexandru Tiugan. Circa 80% dintre bolnavi au sindrom paranoid. Dar există şi o formă tumultoasă a bolii, în care aceste semne trec în plan secund. Acum scade comunicarea, apare alogia (sărăcirea vorbirii), pacientul pierde cognitiv şi afectiv până la aplatizare. În astfel de momente, se poate manifesta agresivitatea. Statisticile Institutului de Medicină Legală, însă, arată că agresorii cu discernământ scăzut sau lipsiţi de discernământ sunt o minoritate în rândul celor care comit diverse tipuri de violenţă, inclusiv crime.
Investiţiile
Cele 23 de milioane de euro alocate sănătăţii mintale în 2007 (anul următor, suma avea să fie de… trei milioane!) aveau să se ducă, în proporţie de peste 80%, în infrastructură, în termopane, în modernizarea birourilor şi a clădirilor, fără ca vreun mecanism de control să le poată urmări traseul. La acea vreme, înainte să-şi dea demisia din funcţia de director al Centrului Naţional de Sănătate Mintală, Mugur Ciumăgeanu, psihoterapeut specialist şi psiholog clinician, unul dintre autorii strategiei în domeniul sănătăţii mintale în România, atrăgea atenţia că atribuţiile asistenţilor nu erau clar definite, că nu exista pregătirea necesară, că personalul – atât la nivelul medicilor specialişti, cât şi la cel al asistenţilor – era insuficient, propunând ca investiţiile să se canalizeze pe formarea profesională şi menţionând, totodată, introducerea de sporuri pentru atragerea şi păstrarea profesioniştilor.
Strategia însă a funcţionat câteva luni. În martie 2008, mai mulţi membri ai Centrului Naţional de Sănătate Mintală demisionau în bloc, acuzând Ministerul Sănătăţii că întârzie sistematic să dea bani pentru programele destinate românilor cu probleme de sănătate mintală. În Dolj, spre exemplu, din cele cinci centre prevăzute, a fost înfiinţat unul singur. În Sălaj, primul centru de sănătate mintală a fost inaugurat în 2010, în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Zalău.
Europa
Cu mai puţin de jumătate de veac în urmă, „bătrânul continent“ îi ţinea ascunşi în aziluri sau insule, aruncaţi laolaltă – schizofreni, alcoolici, epileptici, oameni cu dizabilităţi fizice şi mentale felurite. Infernul de pe Insula Leros, dintr-o fostă bază militară ce fusese odată colonie de leproşi, este şi acum o amintire cruntă a sistemului psihiatric. Însă, unele ţări au evoluat. La Conferinţa Naţională de Psihiatrie Biologică şi Psihofarmacologie de la Craiova, din această lună, invitaţii – din ţară şi din lume – au căzut de acord că între sistemele medicale din lume, Olanda împlineşte dezideratul tuturor. Psihoterapie comunitară, locuinţe protejate, programe de terapie ocupaţională, tratament ambulatoriu, implicarea familiilor şi a comunităţii, reinserţie socială. Recuperarea e uşoară atunci când serviciile sunt croite pe nevoile pacienţilor. În Viena, spre exemplu, suma care ajunge în centrele de sănătate mintală este de 1.100 de euro pe bolnav. Pe zi. La Poiana Mare, în Dolj, este de 115 lei…
În România
176 de morţi. Raportul Amnesty International cu privire la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare a fost ca un cutremur. Dezvăluirile au oripilat lumea, aproape la fel cum se întâmplase în cazurile din insula grecească, în urmă cu peste 20 de ani. Acum, în Poiană, a venit primăvara. Cele 36 de hectare sunt „primenite“ de o mână de pacienţi. Ceilalţi – majoritatea – au ieşit la soare pe băncuţele de lângă pavilioane. Sunt 500 de persoane în cele zece „blocuri“. Dintre acestea, circa 100 au schizofrenie. Patologia aici este diversă, de la demenţă la oligofrenie. Directorul coordonator, Dumitru Ivanţu, un fel de primar, cum el însuşi spune zâmbind, ştie că, atâta vreme cât nu există un sistem alternativ de asistenţă socială, prea multe nu sunt de făcut. Mai ales în vreme de criză, când Casa de Asigurări de Sănătate „a schimbat regulile jocului în timpul jocului“, plătind doar 1,1 milioane de lei din cele 1,4 care reveneau, lunar, spitalului. „Dintre aceştia, numai un milion se duce în salarii şi utilităţi“…
Teoretic, instituţia, fostă unitate militară, apoi bază de recepţie şi ulterior sanatoriu TBC, are acces la medicamentele de ultimă generaţie, cele care tratează şi nu lasă urme prea adânci asupra pacientului. Tot criza, însă, îi determină pe angajaţi să apeleze la medicamentele în oglindă, aşa-zisele generice, mult mai ieftine şi care, practic, folosesc aceeaşi substanţă de bază ca originalul.
Jos dictatorul!
Venise din Bucureşti. Circula mult cu trenul, chiar dacă era pensionar. Era un bătrânel firav, cuminte. Trei ani spun angajaţii că a umblat Securitatea după el. Făcea manifeste pe care le lipea apoi în geamurile maşinilor. Scria: „Jos Dictatorul Ceauşescu!“. A stat puţin la Poiana Mare, că avea probleme cardiace. Într-un final, i-au dat drumul. Fusese considerat inofensiv. Era schizofren…
Terapie facultativă
O sută de zile stă internat, în general, un pacient la Poiana Mare. „Dacă vor, pot merge la croitorie, pot asculta muzică. Dacă se plictisesc, au posibilitatea să joace table, chiar şi şah“, descrie activităţile de terapie Veronica Tomescu – doamna Vera, cum îi spune toată lumea – directorul de îngrijiri. Au chiar şi teren de sport multifuncţional. Nu există însă un program, nu sunt obligaţi să facă ceva. Când vine primăvara, trec în grădină, să cultive legumele cu care se hrănesc peste an. Dacă vor… Dacă nu, rămân în camere sau ies pe băncuţe.
Cu trei asistente pe bloc, cu un medic la aproape 60 de pacienţi, reformele de pe hârtie nu se pot pune în aplicare. „Şi dacă am vrea să trecem la activităţi, cine să se ocupe de toţi pacienţii?“, pune punctul pe n, de la neputinţă, directorul de îngrijiri. Sunt bolnavi între 18 şi 90 de ani, iar afecţiunile sunt felurite. Cuminţi, liniştiţi, stau pe bănci şi se uită spre soare. Unii cer câte-o ţigară, alţii vor o poză. Până vor avea parte de psihoterapie comunitară, se mulţumesc cu medicamentele.
Centrele din Craiova
În 27 martie 2008, a fost înfiinţat primul centru de terapie ocupaţională din Dolj, inaugurat la Clinica de psihiatrie de pe strada Nicolae Romanescu, împreună cu un compartiment de primire urgenţe. Investiţia a costat 240.000 de euro. „Avem o proastă tradiţie. În majoritatea spitalelor noastre, nu doar de psihiatrie, condiţiile în care stau bolnavii sunt invers proporţionale cu gravitatea cazurilor. Această tradiţie începe să cadă“, declara atunci, optimist, prof. dr. Tudor Udriştoiu, managerul Spitalului de Neuropsihiatrie Craiova. Deschiderea Centrului de Terapie Ocupaţională urmase inaugurării Centrului de Sănătate Mintală, noua denumire a Laboratorului de Sănătate. Era primul din cele cinci promise de Ministerul Sănătăţii. „Prevalenţa bolilor psihice este mai mare în România decât în ţările din vestul Europei. Un studiu, realizat de noi la Craiova, a arătat că o treime din populaţie are nevoie de ajutor psihiatric. În România, sunt 150.000 de bolnavi cu schizofrenie, dintre care aproximativ 30.000 se află în evidenţa medicilor psihiatri“, menţionase atunci profesorul Tudor Udriştoiu, preşedintele Societăţii Române de Psihiatrie Biologică şi Psihofarmacologie.
Spitalul, atotputernic
În Dolj, se internează anual, pe psihiatrie, circa 3.500 de pacienţi. La Socola, în Iaşi, după spusele profesorului Vasile Chiriţă, numărul este de 20.000. „În România, în centrul sistemului de îngrijire se află spitalul. Acesta decide internarea, externarea, iar dacă există în apropiere un centru de îngrijire comunitar, va cere tot aprobarea spitalului“, rezuma Mugur Ciumăgeanu buba sistemului din România.
Îndreptarul omului de pe stradă, cu psihiatrul Claudia Tiugan
– „Are schizofrenie. Cum să lucreze cu noi în birou? Dacă ne omoară?“. Oricine dintre noi, un om drag nouă poate avea această boală. Poate ar fi bine să gândim de două ori înainte să ne dorim să-l scoatem din circuitul social.
– Bolile psihiatrice trebuie privite ca toate celelalte afecţiuni. Dacă urmăresc tratamentul, oamenii rămân pe linia de plutire. Cu cât vindecare începe mai devreme, cu atât va fi mai bine. Sunt oameni cu schizofrenie care şi-au terminat studiile, s-au căsătorit, au copii.
– Alcoolul e o boală care intră în toxicomanie. Face decompensări psihotice. Noi avem cultura de a accepta uzul de substanţă precum alcoolul, dar credem că e mai periculos unul care are schizofrenie. Alcoolicul, în timpul sevrajului, poate avea puseuri agresive. Poate să ia toporul şi să te alerge când i se pune pata. Dar nu e nici o problemă, el e doar alcoolic, celălalt e schizofrenic. Acestea sunt lucruri care ţin de toleranţa socială.
– Cei care se-ntreabă „ce mă fac?“ să se gândească înainte că sunt oameni care lucrează în fiecare zi cu astfel de pacienţi. Noi asta facem. Şi ajungem cu toţii la pensie, fără să stăm în camere izolate.
– Te-ntrebi ce te faci dacă ai un coleg cu schizofrenie? Dar ce te faci dacă mama, fratele sau copilul tău suferă de asta? Dacă nu suntem în stare să acceptăm, să ajutăm, atunci… să „luăm piatra şi s-o aruncăm“.
– Aveţi grijă la cuvinte. Ele rănesc şi incriminează.
– Nu e uşor să porţi acest diagnostic, dar, o dată în plus, n-ar trebui să le facem viaţa mai grea decât e.
Drepturile pacienţilor
Nu sunt mai periculoşi decât noi, ceilalţi, dacă există un tratament pe care îl urmează, dacă sunt în evidenţa cadrelor medicale, sub supraveghere. O demonstrează datele Institutului de Medicină Legală. În ţările dezvoltate, integrarea bolnavului psihic în comunitate a început mai demult. Psihiatria comunitară pune accent pe „client“, încercând să renunţe la serviciile de tip „azilar“. Noua noţiune urmăreşte destigmatizarea, renunţarea la etichetarea de nebun sau bolnav psihic.
Pe site-urile următoare puteţi găsi mai multe informaţii legate de legislaţia în domeniu:
http://www.antidiscriminare.ro/dizabilitati-psihice/
http://www.parlament.ro/pls/legis/legis_pck.lista_mof?idp=15717
O. nr. 372/10-04-2006 (M.S.) ORDIN al ministrului sănătăţii privind Normele de aplicare a Legii sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, cu modificările ulterioare
O. nr. 373/10-04-2006 (M.S.) ORDIN al ministrului sănătăţii privind înfiinţarea şi funcţionarea Centrului Naţional de Sănătate Mintală în cadrul Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate Bucureşti
O. nr. 374/10-04-2006 (M.S.) ORDIN al ministrului sănătăţii privind aprobarea strategiei în domeniul sănătăţii mintale
O. nr. 375/10-04-2006 (M.S.) ORDIN al ministrului sănătăţii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea centrelor de sănătate mintală.
