Mamă, fiică şi bunică. În Craiova, trei suflete trăiesc de pe o zi pe alta, împovărate de datorii şi fără nici o speranţă că soarele va mai străluci şi pe strada lor. Vârsta, indiferenţa sau pur şi simplu ghinionul au făcut din viaţa acestor femei un adevărat iad.
Se pregătea să plece la şcoală. Se îmbrăcase la repezeală în veşnicii blugi cu care a făcut şi iarna, şi primăvara. Trăsese un tricou pe ea – din fericire, încă îi venea de anul trecut. Şi o pereche de papuci cumpăraţi de maică-sa din cel mai ieftin magazin. Îşi ordonase manualele pe pat, în ordinea preferinţelor, le scuturase, ştersese, golise de orice hârtiuţă şi le aşezase într-o pungă de plastic curată. Trebuia să le predea la şcoală. Sunt ultimele zile din acest an, când se încheie mediile, se duc cărţile. Apoi, în mai puţin de o săptămână, începe vacanţa. Altă vacanţă în care Mădălina va sta acasă… Oftează. Nu vrea să se gândească acum la asta. Dar parcă nu o lasă foşnetul mării, zgârietura nisipului, îmbrăţişarea soarelui. Le are întipărite în memorie de acum câţiva ani, când mama ei a dus-o câteva zile să vadă marea. Da, atunci era altfel. Atunci mama ei lucra.
Concediată pentru că a născut
Prima dată, Mirela Catană a fost concediată de la Oficiul de Cadastru. Era în concediu de maternitate, tocmai o născuse pe Mădălina. Pe deasupra, mai era şi în divorţ cu soţul. În aceeaşi situaţie cu ea – proaspătă mămică – se mai aflau vreo câteva femei, colege de serviciu, tinere şi fericite că-şi ţin în braţe copilul dorit. Au simţit că le fuge pământul de sub picioare când au primit, pe neaşteptate, hârtia: „se impunea“ concedierea lor din „lipsă de activitate“.
Şocul a fost mare. O vreme nu a avut nici un loc de muncă. Şi-a crescut copilul cum a putut, din şomaj şi din ce îi mai dădea tatăl ei – croitor şi om muncitor, chiar dacă se apropia de 80 de ani. Locuia într-o garsonieră din căminele din Lăpuş, cumpărată din banii obţinuţi la partaj. În câteva rânduri, s-a angajat pe la diverse firme, dar numai temporar, pe o perioadă limitată, atât cât era nevoie de ea. În 2002, moartea tatălui a lovit-o cumplit. „Întâi de toate, am pierdut omul pe care îl venerasem… Apoi, nu ştiam cum aveam să mă descurc de atunci înainte.
Am fost nevoită să vând garsoniera şi să plătesc datoriile mele şi ale mamei. Eram la capăt de drum şi nu ştiam încotro să o iau“, îşi aminteşte femeia.
Carnea de tun
Cu Mădălina în braţe – fetiţa împlinise cinci anişori – Mirela s-a mutat apoi în casa părintească. Locuinţă veche şi îmbătrânită pe la încheieturi, aplecată de ani şi plesnită de anotimpuri, ce sta dintr-o clipă în alta să se prăbuşească peste cele trei suflete, casa a fost însă singurul acoperiş primitor unde Mirela şi copilul ei au sperat să găsească linişte.
Ca printr-o minune, în 2003, femeia a reuşit să-şi găsească un loc stabil de muncă. S-a angajat la Electrica, pe post de subinginer. Recunoaşte, a reuşit să ajungă acolo numai cu relaţii. Dar era convinsă că măcar aşa problemele ei au dispărut definitiv.
O perioadă a fost bine. Problemele financiare nu au mai fost atât de apăsătoare, Mădălina mergea la şcoală şi avea rezultate bune, bunica era sănătoasă şi traiul era liniştit. Dar, pentru că nu a reuşit să se achite de „datorie“, după trei ani a fost retrogradată la funcţia de tehnician şi detaşată la Agenţia de Întreţinere Servicii Electrice, de pe Brestei.
„Se ştia deja că atelierul de proiectare de acolo urma să fie sacrificat, să se desfiinţeze“, povesteşte Mirela Catană. „Era clar că eram condamnată, să zic aşa. În trei ani, cei care au fost «graţiaţi» s-au mutat la centru. Ceilalţi, care trebuia să dispară – printre care şi eu -, au rămas acolo până la sfârşit“. În 2009, pe 22 ianuarie, cei care deveniseră carne de tun au primit hârtia de disponibilizare colectivă. Mirela a fost printre ei.
Un copil apăsat de poveri
Astăzi, Mirela Catană nu mai are serviciu. În plină criză economică, o femeie trecută de prima tinereţe îşi caută de lucru. Are 50 de ani – asta e, de fapt, şi una dintre probleme, spune ea – şi o fată de 13 ani de crescut. Din aprilie, nici şomajul nu-l mai ia. Şi se târăşte de pe o zi pe alta, cu credite la bancă, taxe de plătit şi cheltuielile zilnice, din alocaţia şi pensia alimentară a Mădălinei – 150 de lei – şi pensia bunicii – încă de 400.
A fost în audienţă la primărie, la prefectură, la consiliul judeţean, ba chiar şi la Palatul Cotroceni. A trimis memorii către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Inspecţia Muncii şi Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială. Din păcate, nimeni nu a ştiut să-i dea o soluţie Mirelei Catană.
„Am nevoie de un loc de muncă, vreau să muncesc şi să-mi întreţin familia. Trebuie să-mi cresc fiica şi să am grijă de mama, acum, la bătrâneţe. Nu cer nimic în plus, nu întind mâna. Vreau doar să câştig un ban cinstit şi să-mi văd fata că zâmbeşte“.
În picioare, rezemată de o comodă, cu cărţile de şcoală lângă ea, Mădălina priveşte în gol. A obosit să tot audă aceleaşi probleme. A obosit s-o doară sufletul din pricina eşecurilor prin care trece mama ei. A obosit să-i fie ruşine cu situaţia asta, să-i fie jenă să meargă la şcoală în aceleaşi haine, să nu aibă bani de cărţi, de un suc, de o prăjitură. A obosit mai ales să fie privită ca o paria.
„În iarnă, colegii mei şi profesorii au făcut o chetă, să mă ajute“, şopteşte, abia auzit. „Nu pot să mai trec prin situaţia asta. E groaznic. E cumplit să-ţi fie ruşine de felul în care trăieşti…“.