Flautul îi e prietenul cel mai bun, care îl însoţeşte peste tot, iar muzica îl ajută să uite de singurătate. E un personaj interesant în peisajul craiovean şi nu numai, iar lumea îl ştie cel mai bine după coloana sonoră pe care o creează, zi de zi, pentru trecători.
Costel Bulău, trubadurul stradal – aşa îl atestă şi autorizaţia ce-i permite să cânte pe străzile din Craiova -, are 59 de ani şi spune că s-ar îmbolnăvi fără muzică. Bolile de inimă l-au scos din sistemul de învăţământ, iar acum este pensionat pe caz de boală. Nu s-a oprit, însă, din luptă, şi a făcut tot ce a putut ca să-şi câştige existenţa. A spălat maşini, a fost grataragiu şi ajutor de bucătar, dar acum şi-a făcut un nume atât în oraşul nostru, cât şi în ţară sau în străinătate: omul cu flautul.
Cei care au trecut măcar o dată pe lângă Costel Bulău ştiu că are o consideraţie deosebită pentru muzică. „Eu respect partitura şi piesa. Dacă-mi bat joc de Bach, se tăvăleşte în mormânt. Cânt Bach, Strauss, Mozart, Vivaldi, Ravel, muzică din filme sau folclor autentic românesc“. Obişnuia să cânte după partituri, dar, pe vreme urâtă, i le ia vântul. Le-a memorat, însă. Le dă citire de acolo, iar ele, prin flaut, prind viaţă. Încearcă, din când în când, să facă rost de partiturile unor piese mai puţin cunoscute, ca lumea să asculte şi altceva. Pe majoritatea le ia de la biblioteca Filarmonicii „Oltenia“.
14 ani a predat educaţia muzicală la Grupul Şcolar Industrial „Traian Vuia“, iar în tinereţe a studiat la Liceul de Artă „Marin Sorescu“. Ştie să cânte la fluier, flaut, piccolo, piculină şi ocarină, iar cu ceva vreme în urmă a cântat în Fanfara Garnizoanei din Timişoara. Ştie italiana şi franceza, două limbi care îl ajută atunci când pleacă să cânte în străinătate. „Eu sunt o pasăre călătoare. Am fost de vreo trei ori la Paris, am fost la Bruxelles şi anul trecut la Roma, într-o vară caniculară. Apoi m-am întors la Neptun. Am continuat să cânt acolo şi apoi am încheiat la Mamaia şi la Constanţa“.
„Îi cântam mării“
Aventura lui Costel Bulău a început în Mamaia, acum şase ani. „Eu cântam noaptea pe malul mării, luam flautul şi îi cântam mării. M-am încurcat cu strada, între ghilimele, acum şase ani. Eram la Mamaia şi am lucrat ca grataragiu şi ajutor de bucătar, ceva ce n-am făcut în viaţa mea, dar trebuie să te adaptezi. Era un naist din Bucureşti fără o mână şi mi-a zis: «Băiatule, tu de ce nu cânţi? Că eşti talentat» şi aşa mai departe. Am avut un flaut la mine şi m-am apucat să cânt în Mamaia în faţa unui hotel“.
Strada e cea mai mare scenă, spune trubadurul. Una pretenţioasă. Acolo găseşti tot felul de oameni care te judecă, te ascultă sau îţi apreciază munca. „Fac şi eu ce pot, sunt o picătură de apă într-un ocean sau o frunză într-o pădure“, e de părere Costel Bulău. Aleile aglomerate nu sunt, însă, singurele locuri unde a cântat. A participat şi a şi câştigat câteva premii la festivalurile de specialitate din Sibiu, Sighişoara, Braşov, dar şi la Ploieşti. La Sibiu, spune el, „m-am împrietenit şi cu nişte băieţi din Ungaria şi am cântat împreună pe stradă, vizavi de Bruckenthal“.
„Nu sunteţi cerşetor“
A găsit prietenie şi peste hotare, unde mişcarea cântăreţilor stradali este mult mai dezvoltată şi bine văzută. „Italienii sunt foarte calzi şi sufletişti, le cântam arii din opere, canţonete napolitane, dar le place şi Bach, şi Mozart. Sunt foarte primitori“, detaliază Costel Bulău, în ciuda renumelui pe care îl au românii în Italia.
Un accident pe care l-a avut acum câţiva ani l-a ţinut departe de flaut. „Muzica nu o pot lăsa, este viaţa mea, eu m-am îmbolnăvit, opt ani, cât n-am mai cântat“. Într-un final, „din spălatul de maşini şi din ce am mai strâns mi-am luat un flaut de aici, din Craiova“. Întrebat dacă a simţit vreodată ruşine pentru ceea ce face, flautistul a fost sincer. „Câteodată m-am simţit ruşinat, dar m-am tăbăcit. Am oameni care mi-au spus «Ceea ce faceţi dumneavoastră faceţi frumos, dăruiţi ceva, nu sunteţi nici milog, nici cerşetor, faceţi artă pe stradă». M-au încurajat şi mi-au băgat în cap că nu sunt aşa. Acum, cânt cu plăcere şi cu dragoste faţă de muzică“. Tineretul, se pare, este foarte receptiv la ceea ce face fostul profesor.
„Muzica mi-a intrat
în sânge“
Banii sunt un subiect care îl întristează pe Costel Bulău. Fiind pensionat pe caz de boală, are o pensie de 380 de lei şi încă 190 de lei pe care îi primeşte de la Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din Romania. Atât soţia, cât şi sora sa au încetat din viaţă, iar acum nu mai are pe nimeni. Stă cu chirie într-una din cele trei camere ale unui apartament pe care îl împarte cu doi băieţi. Nu se ştie, însă, cât va mai sta acolo. Totuşi, a ajuns la stadiul în care să spună că „pe mine nu prea mă mai bucură banii. Mă bucură când primesc şi eu nişte mulţumiri din partea oamenilor, asta e bucuria artistului“. Studii superioare de specialitate nu are. „M-aş duce la Conservator, dar nu are sens. Conservatorul mi l-am făcut prin studiu muzical, prin muncă“.
Uneori, arta compensează şi medicamentele. „Muzica îmi dă sănătate şi viaţă, mi-a intrat în sânge. Cânt din clasa a cincea, iar fără muzică n-aş mai putea. Am făcut mai multe în viaţă, dar acum mă bucur că am cu ce să cânt. Am avut un Yamaha (fluier – n.r.) care s-a defectat şi i l-am dus unei fetiţe de clasa a şasea“. Acum, cântă la un flaut de argint pe care l-a luat în schimbul celui vechi al său. Într-o cutie neagră, pe care o poartă după el, are şi o piculină Yamaha: „Asta mică e o viperă!“.
Prin ceea ce face, Costel Bulău bucură mulţi trecători şi, poate, îi face să fie mai zâmbitori. „Încerc să contribui şi eu cu puţin la cultură şi la muzică“. După ce a cântat pe Champs Elysees, la Luvru, Versailles şi în multe alte locuri, trubadurul îşi pregăteşte deja următoarea destinaţie. E, însă, un pic sceptic: „Mă bate gândul să plec în Suedia, dar când mă gândesc că e atât de frig acolo… Trebuie să-mi găsesc o gazdă unde să stau“. Până atunci, mai rămâne un pic în Craiova. Dar, cum călătorului îi şade bine cu drumul, îşi face bagajele pentru Cluj: flautul, partiturile din memorie, optimismul şi multă, multă dragoste pentru muzică.
