Ce vrea NATO in acest domeniu? O intrebare in aparenţă simplă, deoarece, inainte să fie corect pusă, au apărut deja luări de poziţie in toate sensurile, fără insă a avea baza normală oferită de lecturarea documentaţiei de profil. Este adevărat, acest lucru este şi oarecum dificil, zona insăşi a „informaţiilor clasificate“ fiind apărată de o serie de ziduri de protecţie, normale in orice societate democratică unde, in nici un caz, conceptul „libertăţii de exprimare“ nu se confundă cu accesul nestingherit la orice nivel de date şi informaţii. Este limede că, pentru orice ţară aspirantă la statutul NATO, o lege asupra accesului la informaţii este nu numai normală, ci reprezintă, dacă ne putem permite o aluzie la procesul integrării europene, o adopţie şi aplicare a acquis-ului comunitar. In acest sens, documentul comunitar este „Membership Action Plan“ definit la Summit-ul de la Washington in aprilie 1999, unde se spunea că „se aşteaptă ca ţările candidate, pină la aderare, să aibă destule bariere de protecţie şi siguranţă privind cele mai sensibile informaţii, aşa cum se prevede la nivelul politicii de securitate a NATO“.
Pentru a răspunde la intrebarea iniţială, NATO nu vrea nimic de la Romania, in măsura in care Romania nu ar cere ceva. Dar Romania, pe baza unor argumente realiste, solicită calitatea de membru al Alianţei. Deducţia logică face ca desfăşurarea ulterioară a lucrurilor să fie limpede. Şi iată de ce ar trebui să ne intereseze, inainte de orice, cum merg lucrurile in NATO in acest sector ultrasensibil.
In acest sens, am considerat necesar şi logic să ne adresăm unui oficial NATO – evident, confidenţialitatea se impune in acest domeniu – care a avut amabilitatea ca, in premieră pentru Romania, să ne răspundă la citeva intrebări.
– Cum anume, din punctul de vedere al NATO, pot fi descrise – foarte precis – conceptul de „informaţii clasificate“ şi statutul celor care pot primi asemenea informaţii şi care, ulterior, pot decide asupra formulei lor de clasificare?
– „Informaţia clasificată“ este acel tip de informaţie care poartă inscris avertismentul „NATO“ şi este urmată de una dintre următoarele clasificări sau numerotări: „Restricţionat“, „Confidenţial“, „Secret“ şi „Cosmic Top Secret“. Statutul celor care au acces la informaţia clasificată este stabilit prin intermediul procedurii „nevoia de a şti“ şi al acreditărilor necesare. Dreptul acestora de a avea acces la informaţie este determinat in primul rind de regula principiului „nevoia de a şti“ şi apoi de acordul deţinătorilor informaţiei cum că persoana respectivă are intr-adevăr nevoie să ştie acele lucruri.
– Care sint domeniile care sint „acoperite“ de conceptul de informaţie confidenţială şi care este structura serviciilor care se ocupă de această problemă?
– La nivelul Alianţei, Oficiul NATO pentru probleme de secu-ritate din sediul central de la Bruxelles a fost mandatat de către naţiunile membre pentru a fi organismul responsabil pentru administrarea standardelor minimale NATO privind securitatea prin managementul şi implementarea Politicii de Securitate a NATO, cuprinsă in manualul cunoscut sub denumirea „C-M 55 (15) Final)“. Următorul document privind această problematică este dezvoltat prin consensul celor 19 state membre NATO.
– Cum anume, din punctul de vedere al NATO, o persoană poate primi dreptul de a avea acces la statutul care să-i permită să lucreze cu astfel de informaţii? Cum şi pină la ce nivel se procedează cu verificările necesare? Cine este responsabil de această acţiune?
– In NATO, regulile sint foarte clare. O persoană poate avea acces la informaţiile clasificate doar după ce a trecut de verificarea de securitate NATO, ceea ce-i va permite să posede mijloacele de a avea acces la informaţia situată la nivelul „informaţie secretă“. Acordul NATO poate fi obţinut de la Autorităţile Naţionale de Securitate (NSA) care, la rindul lor, vor fi oferit NATO garanţiile că persoanele in cauză au fost verificate in mod corespunzător pentru obţinerea de informaţii secrete. Pentru personalul NATO, toate aprobările in domeniul securităţii sint administrate prin intermediul Oficiului de securitate al NATO.
– Cum se aplică toate acestea la nivelul ţărilor membre? Există legislaţii sau proceduri unice ori nu există decit legislaţii la nivel naţional?
– Oficiul de Securitate al NATO este direct mandatat de către Consiliul Alianţei Atlanticului de Nord (cel mai inalt organism al NATO, alcătuit din reprezentanţii naţiunilor membre) pentru a fi siguri că datele secrete ale NATO sint protejate la nivelul corespunzător. Autoritatea Consiliului presupune că nu este nevoie de altă legislaţie separată in privinţa administrării Politicii de Securitate a NATO. Cu toate acestea, Agenţiilor Naţionale de Securitate ale statelor membre le revine responsabilitatea de a acţiona in termenii legislaţiei lor naţionale atunci cind, spre exemplu, investighează – in scopul de a oferi unele mandate de securitate de nivel inalt – acei candidaţi care urmează să aibă acces la informaţia clasificată din NATO. Procedurile in privinţa unei ţări candidate la NATO vor include un număr de cerinţe privind securitatea şi o serie de criterii care trebuie indeplinite, precum crearea unei legislaţii naţionale privind Agenţia Naţională de Securitate, legislaţie naţională pentru protejarea informaţiei clasificate NATO din momentul in care a fost transmisă sau schimbată cu ţara respectivă. Adoptarea valorilor de bază ale NATO in privinţa securităţii reprezintă o cerinţă. Iar acestea sint doar citeva dintre criteriile de securitate care permit unei ţări candidate să răspundă cerinţelor de securitate ale NATO in privinţa protecţiei informaţiei clasificate a NATO, a bunurilor sale etc.
– Este posbil să ne oferiţi şi un comentariu privind legislaţia in domeniu propusă in Romania?
– Regret, legislaţia din Romania este cea a unui stat suveran, iar NATO nu poate face nici un fel de comentariu privind acţiunea legislativă in curs.
