Are 30 de ani. E oltean din Slatina și spune că ar putea să ia de mână pe oricine și să alerge împreună zece kilometri. Vlad Tănase a început să alerge în urmă cu trei ani, când și-a schimbat locul de muncă. A plecat dintr-o agenție de stat într-o corporație multinațională. Prima sa
cursă a fost de zece kilometri, apoi, treptat, a crescut distanțele, la 21, 42, 60, 80, 100 și 105 kilometri. Limitele au căzut rând pe rând și a realizat că poate mai mult. Așa că mâine va lua startul la UltraBalaton, cea mai lungă cursă din Europa Centrală, desfășurată în jurul Lacului Balaton din Ungaria. Vlad va alerga 220 de kilometri fără oprire și va avea la dispoziție 32 de ore pentru a termina concursul. Ultramaratonisul a vorbit, într-un interviu acordat Gazetei de Sud, cum s-a pregătit pentru cea mai grea cursă din viața lui, despre competițiile anterioare. Vom publica interviul în două părți. Astăzi vom vorbi de concursul „monstru“ din Ungaria, iar în numărul viitor – despre întâlnirea lui Vlad cu alergarea, ce îl motivează, și despre Pădurea Copiilor, un proiect de împădurire a zonei de sud a țării, la care sportivul oltean a contribuit prin strângere de fonduri.
GdS: Vlad, spuneai că ai început să alergi odată cu schimbarea locului de muncă. De ce s-a produs acest lucru chiar atunci?
Vlad Tănase: Alergarea competitivă, în cadrul unui concurs, a început „să mă prindă“ odată cu schimbarea locului de muncă. Am plecat dintr-un post confortabil, dintr-o agenție de stat, într-o corporație multinațională. Am schimbat totul: domeniul, colegii, abordarea, stilul de muncă, totul. Practic, am luat-o de la zero și n-o să neg faptul că, atunci când am ajuns la noul loc de muncă, parcă m-am lovit de un zid. Un zid foarte similar cu „zidul“ celebru pe care alergătorii îl întâlnesc adesea pe la kilometrul 35 din cadrul unei curse de maraton. Dar tot ca acești alergători de care vorbesc, am mers mai departe și iată-mă acum lucrând de aproape patru ani în acea corporație. Făceam sport și înainte. Mergeam la sală și pe lângă clasicele „fiare“, cam de două ori pe săptămână, îmi făceam curaj și mă urcam pe bandă. Alergam cam patru kilometri și mă simțeam semizeu. Mi se părea extraordinar ceea ce făceam, pentru că era greu, iar pe mine cam astea sunt lucrurile care mă atrag. Într-o primăvără, era mare agitație prin birou. Vedeam colegii cum plecau și se întorceau la birouri mândri, cu niște tricouri roz în mâini. Am aflat atunci de la un coleg care era subiectul acestei zarve ce se crease: urma să aibă loc semimaratonul Internațional București, iar compania la care lucrez strânge cel mai numeros grup de alergători de la acest eveniment, în fiecare an. „Tu de ce nu vii?“, m-a întrebat acel coleg care avea să îmi schimbe oarecum viața cu acea întrebare. Și m-am dus, gândindu-mă ca pot să fac încă șase kilometri pe lângă cei patru deja clasici (mă înscrisesem la proba de 10,5 km). Am încălțat o pereche de pantofi de alergare pe care îi aveam pe acasă și a căror principală preocupare era să care cele 78 de kilograme pe care le aveam pe atunci, până la pâine și înapoi. Am îmbrăcat tricoul roz pe care scria „Breaking my record“ și iarăși m-am crezut semizeu. Am căzut însă de pe piedestalul pe care singur și fără motivație mi-l creasem, undeva pe la kilometrul șapte M-am chinuit până la finiș, dar am luat medalia aia. Mi-am zis atunci că mai bine stăteam acasă sau mă duceam frumușel la sală, unde puteam face pauze când voiam și câte voiam. La nivel subliminal, am fost vrăjit de ce s-a întâmplat în acea zi.
100 de km la un antrenament
GdS: Cum te-ai pregătit pentru cursa din Ungaria?
V.T.: Pentru UltraBalaton, planul meu de antrenament s-a desfășurat pe parcursul a trei luni în care nu am făcut altceva, doar am alergat. Și am alergat destul de mult, aș zice eu, pentru că, în perioada de încărcare am alergat peste 150 km săptămânal, 15 km dimineața, înainte de muncă, trezit de la 5.30, 15 kilometri seara după muncă, indiferent de oră. 50, 60 sau 100 de kilometri dintr-o bucată, în weekend. Nu conta, important era să acumulez cât mai mulți kilometri. Am început însă gradual, crescând distanțele încet, astfel încât să dau corpului timpul necesar să se adapteze. Am ținut cont și de odihnă, fără de care poți să alergi mii de kilometri, nu ai nici un beneficiu. Corpul asimilează și se adaptează atunci când se odihnește.
Şapte români la start
GdS: Pe unde va fi traseul, la ce altitudine, cum este clima?
V.T.: Traseul va descrie o tură în jurul Lacului Balaton, cel mai mare lac din Europa Centrală. Trebuie să încheiem cursa în 32 de ore. În cea mai mare parte, traseul va fi exclusiv pe asfalt, deci genunchii mei se vor „bucura“ tare de asta, și va trece prin sate și stațiuni de vacanță. Diferența de nivel este nesemnificativă comparativ cu traseele montane, însă nu trebuie să scap din vedere că, după 100 de kilometri, orice pod urcat pare Empire State Building. În ceea ce privește vremea, trebuie să fie puțin mai rece decât la noi, ceea ce mă bucură. Sper să nu fie căldura pe care concurenții au întâmpinat-o acum câțiva ani, când doar vreo 35 dintre aceștia au reușit să termine cursa. În condiții de căldură, întreaga strategie de concurs trebuie readaptată din mers. Din câte știu, suntem 188 de concurenți din Europa, cei mai mulți fiind, în mod evident, din Ungaria, iar șapte suntem din România. Să vedem câți vor rămâne la poza de final.
Meniul din timpul cursei
GdS: Ce alimente mănâncă un ultramaratonist într-o cursă de 220 km, câtă apă bea?
V.T.: Alimentația diferă de la sportiv la sportiv. Fiecare are preferințele și necesitățile lui fiziologice. Fiecare organism este diferit și fiecare om consumă diferit resursele organismului. Personal, în urma unor analize medicale, am constatat că în efort consum mai mult potasiu. În consecință, nutriția mea trebuie să includă un adaos din acest electrolit. Dar, pe lângă potasiu, corpul mai elimină și sodiu, în lipsa căruia totul se năruie rapid și insesizabil, sub o denumire înspăimântătoare: hiponatremie, adică lipsa sodiului din organism. Pe scurt, această carență, dacă nu este rezolvată la timp, se poate solda cu blocaj renal și eventual deces. Concluzia: bidonul meu de hidratare conține în permanență electroliți în doza necesară determinată prin antrenamente. Pentru a parcurge o astfel de distanță, corpul trebuie antrenat să ardă eficient grăsimile, care reprezintă o sursă de energie ce poate susține efortul omenesc pentru zece UltraBalaton-uri puse cap la cap. Dar, cu toate acestea, într-o astfel de cursă, consider că voi avea nevoie și de carbohidrați cu absorbție rapidă, pe care îi voi lua în principal sub formă de pudră dizolvată în apă și geluri energizante. La fel, voi lua și proteină, ușor asimilabilă de către organism. De ce ușor asimilabile? Pentru că stomacul consumă energie cu digestia, energie de care am nevoie la alergare. De asta, dacă mâncăm târziu și apoi ne punem la somn, nu ne trezim prea odihniți: pentru că stomacul lucrează, iar corpul nu se odihnește total.
Cu toate acestea, sunt conștient că nu voi putea duce cursa doar cu alimente lichide, așa că mă voi baza și pe alimentele existente la punctele de alimentare de pe traseu. Personal, mă împac foarte bine cu cașcavalul, măslinele și covrigeii sărați. Nu voi neglija nici citricele, pentru un aport de vitamina C, care este un antioxidant natural foarte bun ce neutralizează radicalii liberi generați de corp în timpul efortului. Ca să închei, voi avea în permanență la mine smochine, migdale și glucoză, din care voi gusta la fiecare 20 de minute. De ce glucoză? Deoarece creierul nostru funcționează pe bază de glucide, este mare amator de dulce, așa că, dacă vreau să mai știu cât fac doi plus doi pe la jumătatea cursei, dacă vreau să îl am alert, trebuie să îl răsfăț puțin. Referitor la consumul de apă, și acesta este strict dependent de mai mulți factori: organismul fiecăruia, căldură, greutate etc. Personal, am de gând să beau cam 20 de litri de lichide în cursa asta.
GdS: Cu cine te-ai pregătit pentru UltraBalaton? Îi cunoașteți pe ceilalți participanți din România?
V.T.: În mare parte, m-am antrenat singur, doar sporadic am mai găsit parteneri. Nu e ușor să găsești companie pentru un antrenament de 80 km. Am alergat în parcuri, dând ture până la epuizare, am plecat la Ploiești, m-am întors de la Comarnic. În alergare. Mai nou, mă duc la părinții mei la Buftea, pe jos. Despre ceilalți participanți români pot spune că îmi sunt prieteni. Ne cunoaștem, ne-am văzut și la alte concursuri sau antrenamente și ținem legătura în permanență, schimbăm opinii, ne dăm sfaturi. Vom călători împreună și vom dormi în același loc.
GdS: Cât ai cheltuit pentru acest concurs?
V.T.: Nu am un calcul exact. Partea legată direct de concurs (taxă de participare, transport, cazare) a însemnat în jur de 1.500 de lei. Nu mă întrebați însă cât au costat toate celelalte: nutriție, echipament etc. Cred însă că m-au costat cam tot atât, dacă nu mai mult. Gândiți-vă că un gel energizant costă în jurul a cinci lei și nu trebuie să cumperi doar pentru concurs, ci și pentru antrenamente, deoarece trebuie să-ți obișnuiești corpul cu ele. O pereche de pantofi de alergare costă în jur de 500 de lei, iar o pereche de gambiere de compresie, cam 250 de lei. Sunt niște costuri destul de însemnate, dar merită.
