Alergătorul oltean Vlad Tănase a trecut cu bine peste cea mai mare provocare din viaţa sa, UltraBalaton, cursa de 222 de kilometri desfăşurată în urmă cu o săptămână, în Ungaria, în jurul lacului Balaton. Sportivul de 30 de ani născut în Slatina a povestit pentru GdS care au fost cele mai dificile momente din timpul cursei, ce l-a motivat să ajungă la finiş şi cu ce s-a ales după aventura din Ungaria.
Vlad Tănase a alergat în premieră la UltraBalaton, fără pauză, şi a parcurs uriașa distanță de 222 de kilometri în 30 de ore, 48 de minute și 52 de secunde, clasându-se pe locul 42. La start s-au aflat 189 de persoane și doar 75 au terminat cursa. Trebuie menționat că participanţii trebuia să încheie concursul sub 32 de ore pentru a nu fi descalificați.
Sportivul avea încredere în forţele sale fizice, dar se temea de psihicul său. „Am plecat în cursă încrezător în mine şi cu gândul la cei de acasă, care s-au mobilizat exemplar şi pe care i-am simţit tot timpul lângă mine. Ştiam că-mi va fi greu din punct de vedere fizic, dar ştiam că pot. Am avut alături de mine cu sfaturi, şi nu numai, titani ai atletismului românesc sau aventurieri montaniarzi. Andrei Nana, Andrei Roşu, Emilian Croitoru sunt câţiva dintre cei cărora le sunt îndatorat pe viaţă. Mi-era teamă însă de psihicul meu, de această armă fără de care nu ai ce căuta într-o astfel de cursă. Am plecat cu el bine setat, însă ştiam că din aliat are să îmi devină un duşman dârz. I-am cunoscut faţa asta la cursa de 105 km, Ciucaş X3, şi ştiam că mă poate lăsa atunci când am cea mai mare nevoie de el. Nu m-am înşelat“, îşi începe Vlad povestirea.
Mantrele şi „îngerii păzitori“, ajutoare de nădejde
Primii 150 de kilometri au trecut relativ repede pentru alergătorul oltean: „Deşi căldura de 28 de grade Celsius, amplificată de efectul asfaltului, m-a dezechilibrat fizic, am continuat să alerg. Bea, mănâncă, aleargă! Asta îmi repetam. La fiecare oră, la fix, mă gândeam la cei dragi şi simţeam un puseu de energie cum nu credeam că poate fi posibil. Am purtat pe antebraţe nişte mânecuţe de răcorire, pe care mi-am imprimat nişte mantre care să mă ajute în momentele grele. Şi m-au ajutat enorm. Le priveam şi alergam tot mai mult. Am beneficiat şi de ajutorul unor «îngeri păzitori» care nu ştiu cum, dar îmi ieşeau în cale atunci când aveam nevoie. Pe căldura mare, când simţeam că mi se topesc tălpile de la încălţări, apărea un domn dintr-o maşină şi alerga spre mine cu cuburi de gheaţă. Nu ştiu cum acel domn apărea acolo, atunci când aveam nevoie…“.
„Am avut accese de hipotermie“
Vlad îşi aminteşte că, odată cu lăsarea serii, lucrurile au început să se înrăutățească pentru el: „Durerile începuseră să apară şi le simţeam ca pe nişte cuţite în tot corpul. Am început să merg. Am ajuns la un punct de alimentare în care aveam săculeţul cu lucruri personale. M-am oprit şi m-am uns cu bodyglide (cremă antifrecare – n.r.). Am stat prea mult acolo şi am plecat fără a-mi lua bluza cu mânecă lungă pe mine. Am început să alerg, iar după doi kilometri am avut accese de hipotermie. Tremuram din tot corpul şi nu mai puteam continua. A fost un moment crucial pentru mine. Am zărit prin întuneric un domn care se târa efectiv. Lângă el era fiul său. I-am cerut ceva de îmbrăcat şi mi-a spus că mă ajută la următorul punct de alimentare, unde va fi mama lui. N-am crezut, fusesem refuzat până acolo de mulţi oameni. Am ajuns la punctul de alimentare şi în faţă mi-a sărit o doamnă care s-a dezbrăcat şi mi-a oferit haina dânsei. Am început să plâng. M-a luat în braţe şi mi-a spus „You can do it!“ (Poţi să o faci! – n.r.). Îi sunt recunoscător, m-a salvat atunci. Noaptea trecea tot mai greu, dar eu mi-am continuat ritualul. Pe tricourile purtate mi-am imprimat doi îngeri orientaţi cu capul în jos, astfel încât să îi pot privi. Erau reprezentarea unei persoane dragi din viaţa mea, iubita mea, care o să vedeţi că avea să fie lângă mine. Ştiam că oricât de greu mi-ar fi noaptea, sosirea dimineţii mă va trezi la viaţă din nou. Şi aşa a fost“.
Credea că nu se va încadra în timp
Cu 50 de kilometri înainte de finiş, olteanul a ajuns la ultimul checkpoint, unde avea bagaj. În timp ce scotocea prin săculeţ, a dat peste un mesaj de încurajare scris de iubita lui. A început să plângă, a luat steagul României şi şi-a spus că are forţa să încheie cursa. „Îmi făcusem nenumărate calcule să estimez distanţa, ritmul, ritmul cardiac, pentru a-mi da seama dacă mai ajung sau nu la finiş în timpul-limită. Fizic stăteam destul de bine pentru distanţa parcursă, în sensul că învăţasem să tolerez durerile. În săculeţul cu lucruri personale aveam şi steagul României pe care voiam să-l port spre finiş. Am ezitat în a-l lua, pentru că nu credeam că mă voi încadra în timp. Dar după ce am citit mesajul acela, am luat steagul şi am plecat încrezător“.
A clacat psihic din cauza căldurii
Problemele nu aveau să se termine însă. Din cauza căldurii, Vlad a clacat psihic. De ce îi era teamă nu scăpase. „Nu îmi este ruşine să spun. Am fost atât de dărâmat psihic încât am început să mă gândesc la un plan astfel încât să cer ajutorul unor localnici cu o maşină. M-am uitat la steagul legat la brâu, la coala de hârtie, m-am gândit la cei de acasă şi am continuat să alerg sau să merg“.
„Nu există limite“
Cu un kilometru înainte de final a început iureşul. Toată lumea aplauda şi încuraja concurenţii. „Am scos steagul României şi m-am rugat pentru a nu ştiu câta oară la Dumnezeu să-mi dea putere. Am trecut linia de sosire în lacrimi, pe care le aveam pentru a treia oară în decurs de 222 de kilometri. Ca o concluzie, pot spune că a durut, a fost frumos, am terminat cu succes şi m-am descoperit. Nu există limite, nu există nu pot! Dar trebuie să vrei, nu să îţi doreşti, aici este cheia“.
„Am purtat tricolorul cu smerenie“
Alți patru atleți români au trecut linia de sosire: Florin Sebastian Ioniță (28:57,40), Dragoș Rouă (31:28,36), Attila Csomortani (31:30,51) și Andras Szell (32:31,33). „Alături de colegii şi prietenii mei români am dat totul în cursa asta. Fiecare picătură de energie şi încrâncenare, de durere, dar şi de plăcere sunt pe traseul acela deluros şi lung, tare lung. Sperăm şi credem în proiectul creării unei echipe românești de atleţi care, sub aripa unei instituţii române cu autoritate în domeniu, să poarte tricolorul aşa cum am făcut-o noi, cu smerenie, mândrie şi cu rezultate mai bune decât ale noastre. Avem potenţial, nu vă îndoiţi de asta!“, a încheiat alergătorul oltean.
Urmează IronMan
Vlad Tănase se gândeşte deja la următoarea provocare, concursul IronMan, din luna octombrie, de la Barcelona. Va trebui să înoate 3,8 km, apoi să pedaleze 180 km, după care să alerge un maraton, adică 42,2 km. IronMan reprezintă unul din visurile sale şi va lupta să îl împlinească.
A avut coşmaruri înainte de cursă
Vlad Tănase a mărturisit că în perioada în care se pregătea de cursă a visat urât de două ori. Avea coşmaruri că nu reuşea să încheie cursa. “Prima dată se făcea că eram la jumătatea cursei şi cedasem fizic. De epuizare mă târam, apoi leşinam. A doua oară am visat că clacasem psihic, iar în drum spre casă mă simţeam cel mai josnic om”, îşi aminteşte olteanul.
