Fostul jucător al Universității Craiova, Gigi Ciurea, a vorbit în cadrul emisiunii „Repriza de Sud“, de la Alege TV și Radio Sud, despre perioada petrecută la gruparea alb-albastră, cu care a realizat eventul în 1991, a făcut o paralelă între fotbalul de până în 2000 și cel de după, presărând câteva picanterii din viața sa.
Alexandru Vîrtosu: Ați luat o scurtă pauză după ce ați încheiat contractul cu CSO Filiași. Ce mai faceți?
Gigi Ciurea: Deocamdată antrenez copii născuți între 2005 și 2007 la un club privat, îmi place, și sper ca mulți dintre elevii mei să învețe bine fotbal și să ajungă la echipe bune. Aștept oferte și de la echipele de seniori, dar nu mă grăbesc să-mi găsesc alt angajament.
A.V.: Cum ați ajuns la Universitatea Craiova?
G.C.: Școala am făcut-o la Reșița, liceul la fel, am jucat la o echipă de Liga a IV-a, Muncitorul Reșița, după m-au transferat la Gloria Reșița, apoi la CSM Reșița și de acolo, cu toate că nu mi-au dat drept de joc, am stat șase luni, am venit la Electroputere. Abia după am ajuns la Universitatea (sezonul 1987-1988 – n.r.), datorită lui nea Tică Oțet, Dumnezeu să-l odihnească, am dat satisfacție și totul a fost bine. Am debutat cu gol la Universitatea, într-un meci cu Sportul Studențesc, și am avut evoluții bune până la final, am fost golgheterul campionatului, cu 15 goluri. Ambiția m-a ajutat mult în cariera mea.
A.V.: Ați fost nașul lui Dinamo…
G.C.: De mic nu am suportat echipele bucureștene, dar mai ales Dinamo. La meciurile cu Dinamo parcă te întăreai și îți doreai enorm să faci cel mai bun joc. Mie mi-a cam ieșit ce mi-am propus în jocurile cu Dinamo și îmi dădeam sufletul pe teren ca echipa să nu piardă. Dinamo avea, mai ales în perioada 1989, când era antrenor nea Mircea Lucescu, o echipă foarte bună, cu jucători extraordinari, de națională, și chiar dacă ne-au dominat 75% pe stadionul „Central“ am învins cu 1-0 printr-un gol frumos, care a mulțumit spectatorii. Aveam o echipă foarte bună, care alerga foarte mult și majoritatea eram din Oltenia și s-a văzut treaba asta. În momentul în care ai jucătorii și antrenorii din zonă, ai și performanță. La Craiova m-am simțit cu adevărat fotbalist.
„Cam un sfert din goluri le-am marcat cu capul“
A.V.: Ce adversar v-a pus cele mai mari probleme?
G.C.: Când jucam cu Dinamo îl țineam pe Selymeș, un fotbalist periculos, care urca foarte mult în atac și trebuia tot timpul să am grijă de el. Și mai era regretatul Mișa Klein, care avea o capacitate mare de efort, de ziceai că joacă extremă stângă, nu fundaș. În rest, nu prea am avut probleme cu adversarii.
A.V.: Cui i-ați făcut cel mai mult viața amară?
G.C.: Mie îmi plăceau jucătorii care erau mai înalți, pentru că îi driblam foarte ușor și îi alergam mult. Când eram la Farul i-am făcut viață grea lui Vasile Brătianu (de la Dacia Unirea Brăila – n.r.), care avea peste doi metri, și am dat gol cu capul de lângă el. În ciuda staturii mele, cam un sfert din goluri le-am marcat cu capul, pentru că am avut un plasament bun. Știam să mă așez în teren, apreciam bine centrarea și luam fața adversarului. Am fost golgheterul echipei în sezonul 1990-1991, alături de Emil Săndoi, am dat 13 goluri fiecare.
A.V.: Ce se întâmpla după o victorie, cum sărbătoreați? Se „juca“ și în afara terenului, mai prindeați câte un meci prelungit pe la „Cina”?
G.C.: În autocar, masorul Doru Văetiș (Grasu – n.r.) venea cu lăzile de bere și desfăcea sticlele cu dinții. La meciurile de acasă mai rămâneam uneori la o bere, dar nu abuza nimeni. Nu făceam prostii, pentru că ne controlau acasă. Și eu făceam treaba asta când eram secund, cu Florin Marin principal. Nu-mi plăcea, dar astea erau sarcinile.
A.V.: Povestiți-ne cum ați fost premiat de un suporter cu 100 de dolari după un gol frumos marcat în poarta Farului (sezonul 1992-1993 – n.r.).
G.C.: Așa este, un machedon din Constanța mi-a dat banii. A venit la autocar, a întrebat cine e autorul golului. Noi câștigasem cu 1-0 meciul cu Farul și m-a felicitat, oferindu-mi acei bani. După, m-am transferat la Farul.
„Nu prea suportam apărătorile“
A.V.: Ce s-a întâmplat după ce ați câștigat campionatul și ați jucat la Tirana, cu Partizani, în turul I al Cupei UEFA, echipă la care juca Agalliu, care după a ajuns la noi?
G.C.: Am jucat fără apărători și m-a dat afară celebrul arbitru Michel Vautrot. Eu nu prea suportam apărătorile. Ieșeam la încălzire cu ele, dar când intram pe teren alături de arbitri le dădeam jos, că simțeam că îmi amorțesc picioarele. Aveam apărători din ălea mici, doar puțin pe tibie acopereau… S-a întâmplat la jocul acela să observe centralul și imediat m-a scos afară ca să rezolv problema. Mi-au dat colegii niște apărători, dar erau din ălea mari. Trebuia să-mi dau gheata jos ca să-mi pun apărătorile, și eu le-am băgat de formă în jambiere și la interval de cinci minute am dat și gol, am câștigat cu 1-0.
A.V.: N-ați avut parte de accidentări urâte?
G.C.: Nu am avut. La Electroputere și la Universitatea făceam, în schimb, foarte des întinderi și rupturi, asta pe lipsă de calciu și magneziu. Accidentat am jucat în multe meciuri. Era altă mentalitate și altă dorință. Acum, jucătorul se vaită dacă are o zgârietură și îți spune că nu mai poate să joace. Păcat că au tinerețea de partea lor, sunt talentați, dar le lipsește ambiția.
Supărat că a ratat transferuri afară
A.V.: Cât ați lucrat cu domnul Corneliu Andrei Stroe?
G.C.: Doi ani.
A.V.: Ați reușit să-l enervați vreodată?
G.C.: Niciodată. Nu aveam motive și era un om deosebit, plus că nu se enerva. Tot timpul mă uitam după o plăsuță neagră, unde ținea prima de joc. Purta diplomat, dar când avea plăsuța neagră știam că a venit prima sau indemnizația, cum era la acea vreme, care nu întârzia niciodată.
A.V.: Cum a reușit să vă convingă să nu plecați și în Elveția, când mai mulți jucători ai Craiovei au luat drumul spre Țara Cantoanelor?
G.C.: Domnul Stroe și cu domnul Țâcă Zamfir, care era antrenor la echipă, m-au convins să rămân. Mă supărasem că nu mi-au dat drumul, mai ales că plecaseră trei colegi de-ai mei: Pavel Badea, Ion Olaru, Adrian Popescu. Luasem legătura cu Octavian Ionescu, m-a sunat și mi-a zis că mă așteaptă acolo… Meritam și eu totuși să joc acolo, mai ales că mergeam la o echipă în care antrenor era un român Radu Nunweiller, la un club de liga a doua din Elveția.
A.V.: Ce oferte din afară ați mai avut?
G.C.: De la Hajduk Split. Am fost și am dat probe acolo. Toți au fost mulțumiți de mine, dar nu știu ce s-a întâmplat după aceea. Chiar am fost acolo cu un conducător de la noi, cu Jean Nițulescu, dar nu s-a perfectat transferul. Alte oferte nu am mai avut.
I-a plăcut în Insulele Feroe
A.V.: Cum a fost experiența din Insulele Feroe, la HB Thórshavn, din finalul carierei?
G.C.: Acolo m-a deranjat clima, era foarte rece și m-am acomodat greu. Antrenamentele se făceau după ora 19.00 – 20.00, pentru că toți munceau. Veneau după opt ore de muncă și parcă nu se vedea că au fost la serviciu, erau foarte ambițioși. Am făcut câteva jocuri foarte bune, alături de niște jucători de la echipa națională a lor, care jucau foarte bine. Nu se vedea diferența că erau amatori, dar ce-i drept erau excepții, doar doi-trei se prezentau foarte bine la echipa mea, unde antrenor principal era Ghițu Geolgău. Ne pregăteam foarte bine, luam masa tot timpul înainte de joc și era o sărbătoare pe teren și în tribune. În perioada mea a mai fost Mișu Matei, care acum este conducător la Astra, iar după a venit Nicu Zamfir și Eugen Vodă. Ei sunt și acum în Feroe.
A.V.: V-ați gândit să rămâneți acolo?
G.C.: Nu, chiar dacă eram foarte iubit acolo de patronul echipei și de toți ceilalți. Nu am fost cu familia după mine, iar ei veneau și mă luau de acasă în weekend, luam masa împreună, mă susțineau.
A.V.: Ați mâncat și celebra friptură de balenă?
G.C.: Da, am mâncat așa ceva la patronul echipei acasă, dar mi-au spus după ce am servit. A fost delicioasă. În schimb, la vânătoare de balene nu am fost și nici nu aș fi vrut să văd așa ceva.
„Acum se pasează prea mult în lateral“
A.V.: Care sunt diferențele dintre fotbalul de până în anul 2000 și cel ce a urmat?
G.C.: În primul rând, portarii ieșeau pe centrări, uneori și până la 13-14 metri, iar acum stau pe linia porții și boxează, nu mai prind mingile. Acum jucătorii de câmp pasează prea mult în lateral, nu mai pătrund pe centru, nu vezi o pasă bună în adâncime, nu mai vedem șuturi de la distanță și parcă toți ar vrea să intre cu mingea în poartă. Totuși, sunt jucători buni în campionatul nostru care ar putea să joace și mai bine, dar nu știu ce se întâmplă cu ei. Au o etapă, două, foarte bune și după fac patru proaste.
A.V.: Era tacticizat fotbalul în anii 1990 ca și acum?
G.C.: Atunci ajungeam mult mai repede în fața porții, părăseam postul ca să ajutăm echipa în ofensivă. Meciurile de acasă le tratam altfel, îi luam în pressing din jumătatea lor de teren, aveam jucători tehnici care scoteau adversarii din joc prin dribling. Acum nu prea se mai vede așa ceva. Nu am nimic cu nimeni, dar ca mijlocaș trebuie să pui în valoare atacantul. Nici la CS Universitatea și nici la celelalte echipe nu prea ies în relief atacanții, pentru că mijlocașii nu creează superioritate. Sper însă să avem o echipă și un stadion de cupele europene în curând.
