La 64 de ani, craioveanul Adrian Neagu și-a trecut în palmares un nou titlu de campion european la săritura în lungime, la categoria Masters. Ca de fiecare dată, când i-a cântat imnul a avut trăiri greu de descris în cuvinte. Pentru acest European a trebuit să improvizeze în pregătire. Neavând unde să se antreneze la o groapă cu nisip, și-a cumpărat câteva saltele și a exersat sărituri. Medaliat la toate competițiile, recordmen mondial la lungime, în 2014, și considerat cel mai titrat atlet veteran din România, sportivul legitimat la CS Universitatea Craiova a vorbit într-un interviu acordat GdS, despre dorința de a-și depăși propriile limite și cum sunt ajutați atleții masters din străinătate, comparativ cu cei din România, care sunt văzuți „ca niște curiozități“.
GdS: V-ați întors din Danemarca cu un nou titlu de campion, de data aceasta european, la săritura în lungime, categoria 60 de ani. Cum a fost?
Adrian Neagu: Campionatul European Masters s-a desfășurat la Arhus și, după părerea mea, organizatorii au fost puțini neinspirați în alegerea orașului. Vremea a fost proastă, cu foarte multă ploaie și frig. A trebuit să ne adaptăm și să obținem rezultate cât mai bune, în condiții foarte vitrege. La mine, în proba de săritură în lungime, pe lângă o ploaie măruntă și deasă, au fost 13 grade și trebuia să ai grijă cum te încălzești, pentru că te puteai accidenta foarte ușor. A fost vânt din toate părțile și era foarte dificil să abordezi tehnica de săritură. Văzând acest lucru, am ales o strategie: am micșorat elanul, din cât mai puțini pași, astfel încât chiar dacă mă surprindea vântul în alergare, să am șansa mai mare de a prinde pragul. S-a dovedit a fi o idee câștigătoare.
A prins ziua perfectă
GdS: Dincolo de condițiile meteo, cum a fost concurența?
A.N.: Eu am 64 de ani, la anul schimb categoria, trec la 65. Adversarul meu principal, un suedez, era mai bine cotat decât mine și mai tânăr. După 60 de ani, fiecare an în plus contează, se simte, se adaugă plumb în picioare. Suedezul era campion mondial en titre și avea prima șansă. Mai erau încă doi concurenți buni. S-a întâmplat să prind și o zi nemaipomenită. În ziua respectivă m-am simțit excepțional. Am dormit foarte bine, iar când am dat drumul la încălzire și am început să alerg am simțit că plutesc, că trebuie să fac ceva deosebit. Asta e un noroc, pentru că nu tot timpul la vârsta noastră te simți bine. Am sărit 5,45 m, cel de pe locul doi – 5,36 m, în timp ce medaliatul cu bronz a sărit 5,11.
GdS: Unde v-ați pregătit pentru acest concurs, ținând cont că în Craiova nu avem acum o groapă regulamentară pentru sărituri?
A.N.: Eu locuind la Cârcea, baza sportivă cea cea mai apropiată de mine era cea de la Aeroport. Am reușit să am acces și eu. M-am pregătit acolo, dar nu specific pentru lungime, mai mult sprint pe marginea unui teren de fotbal și am făcut niște simulări de desprindere la lungime. Eu nu am aproape deloc condiții, dar le adaptez. Ca să simulez niște sărituri, mi-am cumpărat trei saltele de dormit second-hand și am făcut niște sărituri pe ele, să fac totuși ceva. În schimb, am pregătit mult mai mult viteza pe elan, dar m-am pregătit și psihic. Într-un final, am reușit să intru într-o oarecare formă înainte de plecare. Am ajuns la Arhus cu vreo trei patru zile înainte de probă și am avut timp să îmi pun la punct elanul și să îmi finisez cât de cât ultimele probleme cu săritura. Cele două antrenamente de acolo, făcute la 13-14 grade Celsius, față de 38, cât erau la Craiova, m-au băgat în formă.
GdS: Practic, v-ați creat singur aceste condiții, ați plecat cu mașina acolo, mai devreme, pentru a prinde două-trei zile în care să puteți sări efectiv la groapa cu nisip la antrenamente. Nu v-ați dus nici cu microbuz pus la dispoziție de Federație, nici cu avionul…
A.N.: A fost un drum greu și obositor, dar mi-am revenit până în ziua concursului, când v-am zis, m-am simțit excepțional.
GdS: Cum v-ați simțit la festivitatea de premiere? Ce sentimente v-au încercat la intonarea imnului României?
A.N.: Nu e prima dată când mi se cântă imnul, dar de fiecare dată emoția este mai mare decât în timpul concursului. La concurs, am emoții până începe încălzirea și pe urmă se termină totul. Acolo sus, pe podium, în momentul în care cântă imnul României îmi tremură picioarele de fiecare dată. Nu pot să controlez această senzație. Mi se pune un nod în gât și încerc să stau drept, să nu mă clatin, pentru că simt că parcă mă ia cu amețeală. Este o senzație foarte ciudată. Nu spun de mândria pe care o simți. Câteodată îți vin și lacrimi în ochi și te stăpânești, pentru că nu vrei să pari caraghios.
GdS: Aveți o grămadă de recorduri, naționale, balcanice, dar spuneți că cel mai mult contează cel mondial de la lungime, realizat în 2014, la Budapesta. Ce vă face să continuați să luptați pentru noi recorduri, noi medalii?
A.N.: Fac atletism aproape zilnic de 50 de ani și a devenit un mod de viață. Nu mai pot să trăiesc fără chestia asta. M-a ridicat acel record mondial, 5,93 m, pentru că, să fii primul în lume într-un domeniu, nu este așa ușor. Acel record mă situează foarte sus în ierarhia mondială. Nu este la îndemâna oricui și pentru mine acel record valorează mai mult decât zece titluri de campion mondial.
Medaliații au făcut sport toată viața
GdS: Există țări care domină competițiile atletice Masters?
A.N.: Marile puteri ale lumii, SUA, Marea Britanie, Germania, Franța, au cel mai mare număr de atleți veterani, au cluburi, cele mai bune condiții, iar statul îi ajută. Noi, din țările sărace din lume, mergem să facem ce putem pe acolo, sunt puțini ca mine care răzbesc prin aceste ziduri de beton. Absolut toți care iau medalii la aceste competiții au făcut sport toată viața. Nu poți spune: mă apuc mâine, la 50 de ani, și merg la o competiție de astfel de nivel și iau medalie. Toți au fost sportivi de mare performanță, au continuat, nu beau alcool, nu fumează, nu pierd nopțile. Colegii din străinătate vin cu echipe mari, cu medic, nutriționist, masor, o echipă întreagă de specialiști care îi asistă. Eu mă uit la ei, îi mai rog să îmi facă masaj, bineînțeles contra cost. Dar mă simt stingher, pentru că e altă lume.
GdS: În România sunteți ajutați?
A.N.: Noi nu suntem considerați ca făcând parte din marea masă a atleților din România. Suntem văzuți ca niște curiozități. În general, în România, bătrânii sunt priviți prost, dar eu încerc să modific imaginea asta. Sunt destul de costisitoare aceste competiții, unii și-ar dori să meargă, dar nu au posibilități, au pensii foarte mici. Eu am norocul că domnul Badea, directorul CS Universitatea Craiova, m-a ajutat mereu.
GdS: Spuneați că un doctor specializat în medicină sportivă a făcut un studiu vizavi de atleții veterani și a rămas surprins. De ce?
A.N.: Nu surprins, uimit. A zis că după ce a făcut aceste studii ar trebui rescrise tratatele de geriatrie și cardiologie, pentru că a fost surprins cum oameni la 80-85 de ani pot alerga probe foarte solicitante. Ei nu aveau nimic. Nici eu nu fac analize.
GdS: La anul schimbați categoria, aveți din nou Mondiale, țintiți noi recorduri?
A.N.: Voi avea Mondialele la Malaga, acolo unde vreau să fac din nou record și să iau titlu. Ăsta este obiectivul meu, dar știți cum se spune: dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i de planurile tale. Dacă voi fi sănătos și vor merge treburile așa cum doresc sper să îl realizez. Până atunci, voi mai avea competiții la +60, Balcaniada din luna septembrie, din Bulgaria, de la Stara Zagora, iar în primăvară Europenele de sală de la Madrid. Cred că dacă aș avea o sală unde să mă antrenez aș câștiga cu certitudine.
