Considerat unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti produşi de fotbalul craiovean, mijlocaşul Marius Sava a încântat tribunele stadionului „Ion Oblemenco“ în intervalul 1995-2001, cât a jucat pentru FC Universitatea, şi nu a trădat culorile alb-albastre, deşi a fost împins spre rivala Dinamo de mai multe ori. Din diverse motive, s-a văzut nevoit să agaţe ghetele în cui la nici 31 de ani, şi timp de nouă ani a refuzat să apară în media, preferând să stea totodată departe de sportul „rege“. Marius Sava, care va împlini 40 de ani pe 30 noiembrie, a acordat un amplu interviu GdS, în care a povestit ce a făcut în ultimii ani, dar şi cum s-a apucat de antrenorat, în prezent activând la Centrul de Copii şi Juniori al Universităţii Craiova.

GdS: Este o premieră acest interviu, nu-mi aduc aminte să fi apărut cu declaraţii pe undeva. De ce ai păstrat distanţa asta timp de aproximativ nouă ani?
Marius Sava: Am luat o pauză, am vrut să mă relaxez mai mult după ce m-am lăsat de fotbal. M-am retras, am avut alte activităţi şi aşa am crezut eu că e mai bine pentru mine să nu apar în presă. În ultimii ani, am petrecut timpul mai mult cu familia, cu prietenii, la un grătar, la un fotbal pe teren redus, la sală, şi am un nou hobby: pescuitul. Mă duc foarte des la pescuit.
GdS: Cum explici retragerea ta din fotbal la doar 30 de ani?
M.S.: Este adevărat că m-am lăsat cam devreme, dar am avut unele probleme medicale şi mă accidentam foarte des. Ultimul meu contract a fost în Ungaria, la Nyíregyháza Spartacus, aveam un an şi jumătate de stat acolo, dar lucrurile nu mergeau cum mi-am închipuit şi am vrut să vin acasă, însă nu mi-au dat drumul. M-am antrenat o perioadă cu cei de la Gaz Metan CFR Craiova, dar m-am accidentat din nou, iar atunci am decis să mă las.

„Acum leg şireturi“

GdS: Ai ajuns la aproape 40 de ani şi ai început antrenoratul. Cum de te-ai întors la marea ta dragoste, fotbalul?
M.S.: Mi-am dat seama că pe teren mă simt cel mai bine, iar când faci ceea ce îţi place, atunci eşti fericit. Îmi place să cred că practic bine această meserie.
GdS: Ai început de jos această meserie, de la juniorii cei mai mici…
M.S.: Da, am început cu cei mici, cu grupa de copii născuţi în 2011 a Universităţii Craiova, şi acum mai leg şi şireturi. De curând, am preluat şi grupa 2006, şi acolo este altceva, sunt mai mari şi poţi să le arăţi mai multe. La cei mai mici trebuie să lucrezi doar cu mingea şi să-i determini să vină cu plăcere la antrenamente.
GdS: Ai luat pulsul echipelor şi cluburilor concurente?
M.S.: Da, m-a ajutat şi colegul meu, Ştefăniţă Mondea. Noi facem antrenamentele grupelor 2010-2011 la comun, la meciuri suntem împreună şi pot spune că acum sunt familiarizat cu totul. Au fost şi sunt şcoli de fotbal în Craiova foarte bune, dar cluburile ar trebui să se înţeleagă între ele şi să se ajute cu jucători, ca să fie bine pentru toată lumea. Din păcate, acum nu se întâmplă.
GdS: Păi dacă tot vorbim de divergenţe, cum comentezi rivalitatea celor două echipe ale Craiovei, Universitatea din Liga I şi FCU – care activează în Liga a III-a?
M.S.: Mă depăşesc pe mine chestiile astea de acte, chestiile organizatorice. Mie îmi place fotbalul, îmi place să-l privesc, şi disputa aceasta nu mă interesează.
GdS: Cum ai ajuns la Centrul de Copii şi Juniori al Universităţii Craiova?
M.S.: M-a sunat Silviu Bogdan şi m-a întrebat dacă vreau să antrenez o grupă de copii, dar nu a fost ceva concret. Apoi m-am întâlnit cu Ionuţ Stancu, el fiind deja în club, şi m-a întrebat şi el dacă vreau. I-am spus că da, iar la scurt timp m-au sunat cei din club, ne-am întâlnit şi am acceptat.
GdS: Ce licenţă ai şi ce intenţionezi să faci?
M.S.: Am licenţa B şi vreau să fac cursurile şi pentru A de anul viitor, după chiar Pro-ul. Îmi doresc să capăt experienţă în următorii ani pregătind juniorii, apoi, ca orice antrenor din zona asta, aş vrea să o antrenez pe Universitatea Craiova. Momentan, nu mă gândesc să preiau vreo echipă din Liga a IV-a sau ceva de genul ăsta. Dacă aş intra în discuţii cu cineva, ar trebui să fie o echipă cu pretenţii de promovare, altfel nu.
GdS: Care sunt modelele tale în materie de antrenorat?
M.S.: Sunt mai mulţi antrenori de la care am luat câte ceva. De la nea Nicu Tilihoi, cu care am câştigat campionatul la tineret-speranţe, de la nea Ţâcă Zamfir, împreună am câştigat campionatul la juniori A, de la nea Sorin Cârţu, care m-a debutat la Universitatea Craiova, dar şi de la alţii am încercat să iau lucrurile bune.

„Nu săream gardurile cantonamentului, ieşeam pe poartă“

GdS: Pentru că tot ai amintit de vremea când jucai, aveam o echipă foarte bună pe atunci. Ce v-a lipsit de nu aţi câştigat trofee?
M.S.: Chiar nu ştiu, pentru că echipa şi jucătorii, luaţi individual, erau foarte buni. Cred că ne-a lipsit încrederea şi mai multă susţinere din partea conducerii, pentru că parcă nici ei nu şi-au dorit foarte mult să câştigăm ceva. Noi jucam de plăcere, era atmosferă pe stadion, dar cred că niciodată nu am avut obiectiv titlul. Am avut o perioadă când am fost pe primul loc, dar lucrurile s-au stricat pe parcurs.
GdS: Care este golul pe care nu-l vei uita niciodată?
M.S.: Au fost mai multe goluri frumoase, dar amintirea mea cea mai frumoasă a fost reuşita din penalti cu Steaua, la ultima victorie a Craiovei (3-1, în 2002 – n.r.), care a ţinut cam 16 ani, şi asta datorită atmosferei din tribune şi cu câteva mii de oameni rămaşi pe afară. Meciul acela rămâne pentru mine cel mai important al carierei.
GdS: Cu cine ţii legătura dintre foştii colegi?
M.S.: Cu toţi. Cu cei din Craiova vorbesc foarte des, dar şi cu Luţu…
GdS: Vă mai amintiţi când săreaţi gardurile la cantonamentul din Lunca Jiului?
M.S.: Eu nu prea săream, ieşeam pe poartă (râde – n.r.). Sunt amintiri multe şi foarte frumoase.
GdS: Regreţi ceva din perioada aia?
M.S.: Nu, pentru că atunci când faci ceea ce simţi nu trebuie să regreţi nimic. Eu am făcut exact ceea ce am simţit atunci.

„Nu am putut să semnez cu Dinamo“

GdS: Ai rămas în sufletele suporterilor craioveni pentru ce ai făcut pe teren, dar şi pentru faptul că ai refuzat de mai multe ori trecerea la marea rivală Dinamo.
M.S.: Exact cum am spus mai devreme, am făcut tot ceea ce am simţit. Dacă voiam să plec acolo, plecam, pentru că am avut oferte de multe ori, dar nu am putut. Am simţit că la Craiova este locul meu şi am rămas.
GdS: Cum au reacţionat şefii lui Dinamo când le-ai spus că nu semnezi?
M.S.: Şi-au dat seama că nu vreau şi au realizat că şi dacă o să semnez nu o să stau prea mult. De trei-patru ori s-a întâmplat să vină, să mă ia şi să încerce să mă convingă să semnez. Nu am putut să semnez cu ei!
GdS: Ai plecat până la urmă de la Craiova, la Genoa, dar te-ai întors repede. Ce s-a întâmplat în Italia?
M.S.: Era foarte bine din punct de vedere financiar, ţara era frumoasă, dar cred că am plecat prea devreme, la o vârstă fragedă, la 21 de ani. Nu mai fusesem plecat şi am început să plâng că vreau acasă. Paul Codrea era de un an acolo, mai erau Mihalcea şi Năstase – de la Dinamo, care au semnat în aceeaşi zi cu mine, iar seara la hotel eu plângeam. Eram prea mic şi nu eram pregătit pentru acea experienţă. Am rezistat o jumătate de an acolo. Am jucat foarte puţin, nu mă pregăteam cum trebuie, pentru că gândul meu era acasă. Atunci aşa am gândit, dar nu regret nimic din viaţă, pentru că nu e nimic întâmplător.

„Era mai spectaculos fotbalul din perioada mea“

GdS: Cum vezi fotbalul de astăzi?
M.S.: Acum este cu totul alt fotbal, se joacă în forţă, se aleargă foarte mult şi este foarte tacticizat. În perioada mea nu se alerga atât de mult, dar trebuia să fii tehnic, să ai o viteză bună. Este un fotbal total diferit. Parcă era mai „viu“, cu driblinguri frumoase, cu centrări… Era mai spectaculos fotbalul din perioada mea. Acum, dacă nu faci faza defensivă, indiferent de postul pe care-l ai, e foarte greu să joci la o echipă.
GdS: Lumea vine în număr mare pe noul stadion, iar conform statisticilor, sunt meciuri la Craiova în care numărul spectatorilor de pe „Ion Oblemenco“ este mai mare decât cel al însumării spectatorilor de pe toate celelalte stadioane.
M.S.: Este o emulaţie în jurul echipei, s-a făcut şi un stadion nou, şi băieţii noştri au arătat de multe ori un fotbal bun, plăcut. Sper să ajungă la titlu şi să fie meci de meci stadionul plin.
GdS: S-a vorbit pe tema gazonului de pe „Ion Oblemenco“. Cât de mult îi împiedică pe jucătorii tehnici?
M.S.: Gazonul este un impediment pentru echipa noastră, care pasează mult, dar şi pe vremea noastră terenul era bun când era soare. Când ploua sau iarna când se dezgheţa era groaznic. Acesta de acum e bun pentru vremea asta, comparativ cu cel din perioada când am jucat eu.

E fan Mitriţă

GdS: Cum comentezi parcursul Universităţii în sezonul în curs?
M.S.: Craiova este o echipă bună, în primele trei ale campionatului, joacă un fotbal plăcut. Transferurile făcute în vară au fost toate reuşite şi sper ca în sezonul acesta să câştige campionatul, deşi nu este un lucru uşor, pentru că CFR Cluj şi FCSB sunt şi ele foarte bune.
GdS: Cine îţi place cel mai mult din echipă?
M.S.: Luându-mă după cei mici de la antrenament, de Mitriţă. Este un jucător pe care îl admir şi care poate să facă diferenţa în orice meci. Mai este vârful Koljic, dar sunt şi alţii care îmi plac.
GdS: Din păcate, nu am avut de fiecare dată parte de arbitraje corecte, îţi este teamă de acest aspect?
M.S.: Nu cred că e cazul să ne inflamăm. Sunt anumite greşeli, dar cred că nu au fost intenţionate şi nici nu vor fi.
GdS: Cu cine aveaţi meciuri în care arbitrajul ţi se părea suspect?
M.S.: Nu ştiu… Erau meciuri la Piatra Neamţ şi la Bistriţa, unde ştia toată lumea că nu puteai să câştigi decât dacă voiau ei. În mod normal, nu se putea câştiga, pentru că jucau dur, iar arbitrii erau cu ei. Piatra Neamţ şi Bistriţa erau două deplasări foarte grele.