„În mâinile tale“
de Flori Bălănescu, Editura Blumenthal
Proză confesivă topită în reţeaua jurnalului intim – în acest gen literar de graniţă ar putea fi regăsită cartea lui Flori Bălănescu, „În mâinile tale“ (Ed. Blumenthal, 2012). Cuprinsul e traversat de notaţii social-culturale (fără elementul central al jurnalului, datarea precisă), atunci când nu abundă în lirism pur în destule pagini dintre cele 236, câte îi alcătuiesc întregul ca poveste de viaţă abil ţesută în rama prozei artiste, nu mai puţin autenticizate de un furor al spunerii exemplare. Istoric de profesie (este cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, şi se ocupă inclusiv de ediţia publicisticii lui Paul Goma), Flori Bălănescu este o natură complexă, spirit polemic şi analitic în acelaşi timp, capabilă de plonjeuri în poeticitatea textului, dar şi de texte-revanşă, unde pamfletul virulent îşi dă mâna cu corozitivitatea în stare pură. Este, cu o expresie frustă, olteancă de nevindecat, cartografă sentimentală a locurilor natale, (Coşovenii, ca axis mundi), dar şi sinteză de „femeie şi copilă, de emancipată închipuită şi fecioară“, cu amintirea caldă a copilăriei cu gust de porumbe vindecătoare şi miros de proor proaspăt. Dar şi un tip de Penelopă contemporană, asaltată de „peţitori“ ai memoriei amputate, ce amână strategic finalul poveştii. Paginile cărţii alternează luări de poziţie pe baricadele unui rigorism moral cum rar poţi vedea în publicistica… feminină, cu notaţii care ţin de afectul intim, unde predomină sentimentul greu al iubirii, exprimat în propoziţii aforistice de genul: „Când o face numai din plăcere sau obligaţie e femeie, când iubeşte este o mărturisitoare. Iubirea face diferenţa“. Însă ar fi prea puţin dacă volumul ar fi presărat doar cu asemenea panseuri, neîndestulător în raport cu spiritul fecund al autoarei şi sărac pentru presupusul ospăţ oferit cititorului. Care cititor, leneş sau sprinţar, intelectual sau papugiu se poate regăsi, după propria măsură, în acest text multifaţetat, caleidoscopic, iritant de sincer uneori, scris cu furie şi migală, în ţesătura căruia poţi ghici, printre noduri şi semne abil mascate, profilul unei femei care se doreşte revoluţionară şi egerie în acelaşi timp. Cele mai multe pagini sunt mărturisiri dramatice ale sufletului şi spiritului tulburate, care încearcă să-şi găsească echilibrul în dragostea maternă, dar şi în iubirea pentru un bărbat căruia-i scrie dintr-o singurătate amăruie, într-un anotimp personal şi social al tuturor decepţiilor. Un dublu masculin, fratele mort de copil, este în repetate rânduri martor şi destinatar al acestor rânduri din care ţâşneşte setea de dialog şi cuminecare, cu rememorarea situaţiilor dramatice din familie (moartea tatălui, anticomunist, a mamei, icoană păstrată mereu în inimă), volute ale memoriei între care se intercalează prezentul dur, cu acea monotonie a neîmplinirii ce aruncă scrisul în ţipăt şi expresivitate a suferinţei asumate. Totuşi, suntem avertizaţi că jurnalul nu este împins până la extrema confesivă, există o barieră de pudoare care nu poate fi trecută, din ceea ce s-ar putea numi decenţa expresiei. Riscul ca scrisul confesiv să nu devină torturant şi obscen prin acel spus-totul-de-la-gură este evitat în pagini de calinerie, de erotism scriptural, ca şi de inocenţă asumată, pe un fond de frondă păgână care face posibil un autodafé feminin extrem acuzator, altminteri greu de suportat de un bărbat-lector, obişnuit cu cedările, inclusiv livreşti. Într-adevăr, numai scriitorii proşti pot crede că a turna pe de-antregul sufletul şi spiritul în pagină reprezintă marca autenticităţii pure. Eroare, căci scrisul este act de interpretare a propriilor sentimente şi stări, filtrare, decantare a emoţiei, autoelaborare şi edificare de sine, act vertical (oralitatea e orizontală), iar nu turnare a cenuşii în cap, pălăvrăgeală cu pretenţia relatării adevărului integral: „Nu, neliniştile nu se trec toate în jurnal. Apropierea cuvintelor «jurnal intim» e forţată. Diversionistă. Sufletul nu ţi-l afişezi de sărbătoare sau de înmormântare decât în poezie. Sau în «roman intim»“. Scris cu migala cu care ţeşi un covor oltenesc, „În mâinile tale“ este, pentru mine, pandantul autoportretului lui Ţuculescu, acela în care sufletul ne priveşte printr-o frunză în care stă întipărită istoria lumii ca poveste de dragoste şi restrişte.
