Perfectul acrobat
Leonte Răutu, măştile răului
de Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile
Editura Humanitas, 2008
Pentru Vladimir Tismăneanu, un expert al culiselor comunismului românesc, dar nu numai, Leonte Răutu a fost un „Jdanov al culturii naţionale“. Cum de la căderea regimului naţional-comunist au trecut 19 ani, problema care survine este aceea a „notorietăţii“ printre ultimele generaţii a unor „dinozauri“ de factura lui Jdanov sau Răutu. Ce le pot spune aceste nume generaţiilor mai tinere care nu au trăit în comunism sau au prins doar epoca de sfârşit a regimurilor afiliate doctrinei pseudomarxiste? De ce ar trebui ca generaţiile născute în postcomunism să ştie ceva despre aceşti „virusologi“ ai culturii, adevăraţi torţionari într-un perimetru spiritual unde se purtau discreţionar servindu-şi cu zel stăpânii politici? Cu atât mai binevenită este apariţia acestei cărţi scrise de doi reputaţi cercetători în arhivele comunismului românesc – un regim, indenegabil, legat ombilical de istoria Marelui Frate de la Răsărit. Leonte Răutu a întruchipat, într-o epocă de un dogmatism greu de înţeles astăzi, prototipul activistului servil, cu spinarea curbată în faţa şefilor, dur şi represiv în relaţiile cu subordonaţii. Pe numele său adevărat Lev Oigenstein, acest aparatcic ilegalist născut în 1910 la Bălţi, Basarabia, în familia unui farmacist, a beneficiat de o educaţie care nu excludea lecturile din clasicii ruşi sau francezi. Iniţial adept al grupării Ana Pauker, cu stagii ideologice şi propagandistice la Moscova, unde a lucrat ca şef al secţiei române la radioul cu acelaşi nume, Răutu a devenit rapid un apropiat al lui Gheorghiu-Dej. A excelat prin şiretenie şi duplicitate într-o perioadă în care lupta pentru putere între grupul comuniştilor şcoliţi în lagărele din România şi cei paraşutaţi de Moscova atinsese apogeul. Pentru „supleţea“ de care a dat dovadă mai mereu, navigând expert în apele tulburi ale comunismului postbelic, Răutu a fost „nemurit“ de poetul Eugen Jebeleanu într-un poem din volumul de poezii „Surâsul Hiroshimei“ (1973). Poemul se numea „Perfectul acrobat“. Caracterizarea făcută de Vladimir Tismăneanu – în dialogul cu Cristian Vasile, care precede documente de partid unde sunt prezentate luări de cuvânt ale lui Răutu – este perfect caracteristică pentru caracterul infam al acestui personaj: „Răutu a fost poate cel mai teribil vânător de eretici din statele satelizate de Moscova după cel de-al doilea război mondial“. Pentru Al. Ivasiuc, un intelectual care a simţit pe pielea lui mâna de fier a Securităţii, penultimul şef al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ (ultimul a fost Dumitru Popescu-Dumnezeu) avea o figură aducând cu cea a „unei mari pisici somnoroase, bine hrănite, care nu vânează din foame sau din datorie, ci din vechi deprinderi de lux“. Răutu, un stalinist până la sfârşitul carierei sale, a fost personificat şi de Petru Dumitriu în romanul său „Ne întâlnim la Judecata de Apoi“ (personajul Malvolio). De altfel, Petru Dumitriu a fost unul dintre favoriţii săi, dar a şi simţit pe pielea lui duritatea acestui despot ideologic. Faptul că Răutu a devenit personaj al mai multor romane sau lucrări memorialistice (Iorgu Iordan, Nina Cassian, Dumitru Popescu, M.R. Paraschivescu, Noel Bernard) arată puterea acestui dogmatic al cauzei care a condus propaganda culturală a României timp de decenii. Cu un zel pe care Nicolae Ceauşescu l-a răsplătit cu cele mai înalte ordine şi decoraţii ale ţării. Acelaşi Nicolae Ceauşescu l-a trecut pe linie moartă în 1981. Era printre ultimii ilegalişti şi liderul comunist nu mai dorea să vadă umbre ale trecutului prin preajmă. Fostul şef al Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR, un adevărat „ţar al culturii“, ieşea în „decor“. Rescrierea istoriei comuniste începuse de ceva vreme (conform principiului postulat de Ceauşescu: cel ce face istorie trebuie să o şi scrie) şi bătrânii stalinişti erau împinşi spre cimitirul elefanţilor. Ironia sorţii – sau a Istoriei – face ca Răutu să fi apucat ziua în care Ceauşescu a fost lichidat la Târgovişte. A murit „ideal“, în 1993. Bătrânii stalinişti, printre care Brucan şi Bârlădeanu, puteau jubila: revoluţia română era „opera“ lor, chiar dacă pentru asta trebuia să-i dea ascultare unui lider comunist din linia a doua ajuns şef al statului. Ion Iliescu, „ultimul de pe listă“, cu voia dumneavoastră.
