Albert Einstein şi frontierele fizicii
de Jeremy Bernstein
Edutura Humanitas
Jeremy Bernstein ni-l „traduce“ pe Albert Einstein, savantul de geniu care a revoluţionat lumea ştiinţei, într-un limbaj accesibil, la îndemâna tuturor, chiar dacă pentru asta mai trebuie să posezi şi nişte cunoştinţe elementare de matematică şi fizică. Bernstein, care a fost profesor de fizică la Institutul de Tehnologie Stevens şi colaborator al revistei New Yorker, ne descrie într-o simpatică prefaţă a cărţii intrarea sa fortuită în lumea ştiinţei, prilejuită de ambiţia de a fi una dintre cele 12 persoane din întreaga lume care au înţeles, la data când autorul era student la Harvard, teoria relativităţii. După primele praguri, oarecum accesibile, Bernstein şi-a dat seama că îi trebuie un „antrenor“. L-a găsit în persoana lui Philipp Frank, profesor de fizică la aceeaşi universitate, un om cu umor, cum mărturiseşte Bernstein, dar şi un deschizător de minţi în ceea ce priveşte teoriile lui Einstein. Unde mai pui că avusese privilegiul să discute direct cu Einstein pe marginea teoriilor acestuia. Pentru a-l face pe tânărul învăţăcel să priceapă ce a realizat Einstein, Frank i-a rezumat descoperirea făcută cu sute de ani în urmă de Isaac Newton, fizicianul englez de geniu: faimoasa poveste a căderii mărului. Aceasta poate fi sintetizată astfel: pomul din care a căzut mărul ce i-a prilejuit „revelaţia“ şi descoperirea lui Newton ar putea să crească atât de mult încât să ajungă la Lună. De aici, Newton s-a dus cu imaginaţia la posibilitatea ca Luna să fie un măr pe creanga unui copac uriaş. Sub influenţa gravităţii Pământului, Luna ar fi putut şi ea să cadă aidoma mărului din livadă. Aşadar, a dedus Newton, gravitaţia era „universală“, acţiona asupra a tot şi a toate şi astfel obliga Luna să „cadă“ neîncetat spre Pământ. O idee simplă, nu?
Ei bine, la 250 de ani de la descoperirile lui Newton, care au reformat concepţiile despre fizică şi matematică moştenite de la antici, Albert Einstein, un tânăr fizician german, de origine evreiască, fiind cunoscut de profesorii săi mai degrabă „leneş, ca un câine“, avea să dea „de pământ“ cu teoria newtoniană. După ce ne pune la curent cu principalele tribulaţii ale vieţii şi pregătirii sale din tinereţe (a abandonat şcoala, înainte de a fi dat oricum afară, pentru că submina în faţa clasei respectul datorat profesorilor!), Einstein descoperă faimoasa teorie a relativităţii, E=mc2, unde E= energia, m= masa corpului, iar c= viteza luminii. Astfel, energia este echivalentă cu masa corpului înmulţită cu lumina la pătrat. Această formulă care avea să facă o strălucită carieră în lumea ştiinţifică a apărut iniţial într-un articol publicat de Einstein în 1905, „Depinde inerţia unui corp de conţinutul său de energie?“. Teoria nu a prea fost băgată în seamă, până când Max Planck şi-a dat seama că reprezintă ceva. În sumă, ecuaţia poate fi citită astfel: o uriaşă cantitate de energie este conţinută în orice particulă de materie. Ei bine, cum eliberăm această energie? Deşi materia unui kilogram de materie nu poate cântări prea mult, viteza lumii fiind uriaşă ridicată la pătrat, energia corespunzătoare este enormă. Pentru a vă face o idee, echivalentul în energie al unui gram de materie ar putea ţine aprinse timp de o oră o sută de milioane de becuri.
Einstein a făcut un experiment mintal în care o persoană care ar călători cu trenul cu viteza luminii (adică, 299 792 458 de metri pe secundă) şi s-ar uita în oglindă ar constata cu stupoare că la această viteză nu-şi vede faţa. Şi-a amintit de conceptul de relativitate introdus în fizică de Galilei (ceva se mişcă pe o suprafaţă care „stă“ în timp ce Pământul se mişcă şi el, dar se poate închipui şi invers) şi a formulat anumite observaţii asupra naturii timpului. Ele pot fi cuantificate foarte bine în „sentinţa“ lui Philipp Frank asupra relativităţii: „călătoreşte şi rămâi tânăr“. Sunt multe de spus, dar nu într-o recenzie de ziar. Măcar atât să se reţină: deşi nu era credincios precum Newton, Einstein credea că există un „Bătrân“ care guvernează cu legi frumoase Universul. Odată ar fi spus: „Dumnezeu e subtil, dar nu răutăcios“.
Sunt de acord.
