Plectranthus

Plectranthus este o plantă pletoasă, foarte răspândită în vestul Europei, sădită, foarte des, în coşuri sau ghivece suspendate, în combinaţii cu alte flori.
Potrivit site-ului www.grădina-online.ro, Plectranthus merită să fie extinsă, deoarece rezistă bine, uneori în condiţii nefavorabile, unde chiar iedera ar supravieţui greu. Este de origine din Africa, Asia, Australia.
Plectranthus oertendahlii are lăstari laterali şi o culoare violacee. Frunzele verzi, cu dinţătura rotunjită, sunt groase şi lucioase. Ele se mai remarcă prin nervaţiunea proeminentă, albă, reversul şi bordura de culoare roz – purpuriu. Florile albastre, mici, grupate în paniculi, apar vara, nefiind interesante din punct de vedere ornamental.
Plectranthus caleoides atinge uşor lungimea de 60-70 cm, iar frunzele sunt cordiforme, pubescente, cu marginea frumos decupată, colorată, verde-închis, cu nuanţa albăstruie şi bordura lată, albă.
Plectranthus australis are frunze verzi, mai groase şi mai lucioase decât ale celorlalte specii.
Planta este permanent în stare de vegetaţie, dar iarna se simte mai bine dacă i se asigură condiţiile unui repaus uşor (temperatura de 12 – 14 grade Celsius şi rărirea udării).
Plectranthus tolerează bine oscilaţiile de temperatură şi aerul uscat. Se simte la fel de bine la lumină şi semiumbră. Substratul se alcătuieşte din turbă sau pământ de frunze, pământ de grădină şi nisip.
Plectranthus se înmulţeşte extrem de uşor prin butaşi de lăstari (vârfuri şi tronsoane cu două – patru noduri), care pot fi înrădăcinaţi fie în lădiţe cu nisip, fie direct în ghivece; la un ghiveci de 8-10 cm se pun doi – trei butaşi.
Udarea se face regulat în timpul verii. Fertilizarea aplicată bilunar, din aprilie până în septembrie, asigură o vegetaţie mai intensă.
La Plectranthus, transplantarea este necesară în fiecare primăvară dacă se păstrează plantele mari; în general, se preferă reînnoirea plantei, anual, din butaşi.
Tăierea poate fi aplicată în special plantelor mai bătrâne pentru a stimula pornirea de noi lăstari din partea bazală; plantele tinere se ciupesc în acelaşi scop.
Insolaţia puternică provoacă brunificarea frunzelor, atmosfera foarte caldă şi uscată putând determina îngălbenirea şi căderea frunzelor.