Putine zone rurale din tara mai pastreaza elemente ale satului traditional. Pietreniul se numara printre acestea. Cu case de la inceputul secolului trecut, cu gospodarii impartite dupa vechea rânduiala si obiecte de uz casnic ce ar parea azi primitive, catunul poate fi considerat un adevarat muzeu al taranului oltean.
Sunt ceva mai inalte decât cele construite in zilele noastre. Si mai mari, mai zdravene, semn ca românii de demult stiau sa se aseze mai bine pe pamântul lor. Cu piatra de râu la temelie – luata din Bistrita ce-i trece peste picioare, in cursul intetit pornit din munte – si cu acoperis intunecat de sita, casele oltenesti din Pietreni sunt astazi la fel de frumoase ca acum un secol, când le-au ridicat bunicii de sub munte. Chiar daca mai stirbe de lemnele putrezite, cu varul luând culoarea tarânei ingalbenite, locuintele sunt si acum la fel de trainice. Au fost construite frumos: cu scara la intrare, cerdac de lemn, lucrat cu maiestrie, menit sa-l faca pe om sa intre in casa cu respect. Podelele sunt de lemn si nu de pamânt, ca la saracii din câmpie; zidurile sunt groase – numai bune sa pastreze caldura sobelor in ierni naprasnice, ori racoarea din luna lui Cuptor. Pe jos, pe paturile cu tablii si pe pereti stau scoarte de lâna tesute de batrânele din casa. Dulapurile sunt sapate in caramida si inchise cu usi frumos lucrate pe la colturi. Iar in toate firidele incaperii, pe plita ori la geam, unelte taranesti arata ca timpurile n-au trecut deloc peste oameni.
„Eu stau aici de când m-am nascut“, intinde mâna tanti Argentina Coca, incercând sa cuprinda la pieptul ei casa parinteasca, aplecata usor pe-o râna. „Uite sobele: sunt cu olane, de la 1926, inalte, cu usile de fonta, asa cum am pomenit de la bun inceput. Iar la mobile au lucrat trei luni mesterii, tinuti de tata cu casa si cu masa, cum se obisnuia atunci la tara. Lemn, piatra si pamânt, acestea erau materialele cu care se construia atunci, de aceea au fost asa rezistente“, explica batrâna. Pe masa acoperita cu pânza cusuta chiar de mâna ei, fotografii innegrite stau marturie pentru un secol.
Dinel a vrut sa cumpere
Afara, cerdacul a devenit geamlâc. Argentina l-a inchis in ultimii ani, de când frigul i-a intrat mai rau in oase. Dar scara e tot din blana de gorun – acoperita numai cu niste plastic, sa nu putrezeasca de la ploaie.
„Pai, acum câtiva ani a venit la mine Dinel Staicu, sa-mi cumpere pamântul cu casa cu tot! Pai, cum sa i-o dau? Eu ce faceam, ce-i dam copilului? Da-i dracu’ de milogi, ca a luat pâna la urma mai bine de doua pogoane de pamânt, in deal. Trei sute de milioane le-a dat oamenilor. Dar eu n-am vrut. Casa mea nu are pret, in ea am trait, in ea mor!“, mângâie femeia peretele copt din loc in loc de ani.
Ceva mai spre centrul satului, tanti Bucura sta neclintita in pragul casoaiei – sau magaziei, pe intelesul tuturor. Pentru ca in pamântul de la poalele muntilor nu s-au incumetat nicicând batrânii sa sape beciuri, le-au pus pe acestea in curte, la vedere.
„Aci a tinut mama mea boabele si butoiul cu varza, aci le tin si eu. Am 73 de ani, maica, si nu mai schimb eu rostul casei acum, la batrânete. Dar si asa, veche cum o vezi, dupa capul meu e mai frumoasa decât alea noi, de care construiesc acum. Eu o mai tin cât mai traiesc. Când n-oi mai fi, sa faca fiecare ce-o sti…“.
