Cavaleria, arma elitelor, spiritul eroic, atributul celor care cu mândrie se numeau cavaleri, îşi spune astăzi povestea din paginile de istorie, din însemnările celor care purtau numele de cavaleri.
Au ştiut să descalece şi să lupte cu eroism, executând manevre îndrăzneţe şi eficace. „Arma bravilor“, nimeni alta decât cavaleria, căci despre ea este vorba, ar trebui să primească, după spusele profesorului Ionel Turcin, şi „elementul spectaculos al acţiunii ei specifice: bărbăţia şi neînfricarea trupelor călări, impetuozitatea acţiunilor lor pe câmpul de luptă, contopirea cu calul «combatant», înzestrat cu putere spirituală şi «suflet»“. Faptele lor măreţe impresionează şi astăzi. Este suficient să amintim de toamna anului 1916, când s-au petrecut acte de eroism care fac onoare cavaleriei române.
Povestea lor
„Chemaţi de la plug la lagăr, de la lagăr pe câmpul de război şi de aici la frontiere, roşiorii şi călăraşii români au adus jertfe enorme pe altarul Patriei. Ei au excelat printr-o bravură extraordinară, printr-o artă admirabilă de război… şi au lăsat drept moştenire cele mai glorioase tradiţii“, menţionează Nicolae Densuşeanu în „Originea şi importanţa istorică a cavaleriei române“. Vin să-i susţină afirmaţiile faptele care stau mărturie în cărţile de istorie. Printre ele, şi Luptele de la Robăneşti, în care o brigadă de Roşiori şi-a plătit tributul către ţară, înroşindu-i ţarinile cu sânge tânăr de cavaler. De acolo, din acel sat al Olteniei, ca dintr-o îndepărtată legendă, se aud, parcă, sunetul unei trompete şi comanda: „Pentru atac şi lancea în cumpănire, marş-marş!“. În strigăte, începea cursa către moartea nemuritoarei şarje de la Robăneşti. La acea vreme, toate aceste lucruri nu contau. Era o onoare să faci parte din şarjă, era visul tuturor cavaleriştilor, acea poezie a bătăliei în care călăreţul şi calul se contopeau într-o singură fiinţă, într-un avânt fantastic, ineglabil, un iureş nebun, sublim te prindea în mrejele sale. Şi de aici încolo un întreg ritual se derula. După primirea misiunii, la un prim semn al trompetistului, unitatea se desfăşura în linia de coloane, într-o impresionantă tăcere. În faţa liniei de şarjă luau loc comandantul, adjunctul său şi trompeţii. Ei sunau semnalul de şarjă, iar comandantul dădea ordin de atac, arătând direcţia. Călăreţii îşi aplecau trupurile spre coama cailor, scoteau lăncile din scara şeii, îndreptându-le cu vârful spre inamic, în timp ce ofiţerii scoteau săbiile de la şa îndrepându-le spre duşman.
Şarja de la Robăneşti
Vrăjiţi parcă, într-o fantastică vâltoare, goneau ca o vijelie, ca un uragan, cu strigăte supraomeneşti. Păreau nişte năluci desprinse din abis, iar în strigătul lor de „Ura!“ se distingea fanatismul atavic, care îl împingea pe călăreţ la victorie sau moarte. Aşa a început şi s-a desfăşurat şi memorabila şarjă din triunghiul morţii, delimitat la 10/23 noiembrie 1916 de localităţile Robăneşti, Lăcriţa şi Pârşani, din vecinătatea Craiovei- Slatinei, la aproximativ cinci kilometri vest de Balş. Unul dintre cele mai interesante episoade ale eroismului cavaleriei olteneşti este descris chiar de cavaleristul Alexandru Filitti. Într-o notă a caietului său de campanie, prezentată în lucrarea „Epopeea Cavaleriei Române Robăneşti 1916“, avem să aflăm: „Era un moment în care inimile noastre băteau la unison, un moment înălţător, în care simţeam nevoia să ne depăşim pe noi, să săvârşim fapte ce întreceau obişnuitul. Privind la feţele pline de hotărâre ale călăreţilor, nu ştiam pentru ce să-i admir mai întâi: pentru neţărmuita lor dragoste de ţară sau pentru nebuna dispreţuire a morţii… Era ora 9.45. După ce călăreţii şi caii s-au orânduit, a urmat o scurtă şi impresionantă tăcere, o clipă de reculegere, un ultim gând pentru cei dragi. Cu revolverul în mână în capul unităţii, cu sergentul Donici alături, desfăşor plutoanele în linie cu intervale mari şi dădui comanda: «Pentru atac lancea în cumpănire, marş-marş!». În strigăte de «ura!», aplecaţi pe gâtul cailor, escadronul, ca un iureş, se năpusteşte asupra bateriei germane. Ajuns la creastă, văd cum ostaşii duşmani îngroziţi scot tunurile din poziţie şi se retrag în grabă în vale. Escadronul îi urmăreşte, dar un pericol neşteptat se iveşte/…/trei mitraliere/…/şi focurile unei companii de infanterie ce ocupaseră poziţie în şanţul şoselei. Primul lovit este locotenentul (Emil Mora). Întorcându-mi privirea, văd cum călăreţii şi caii cad ca spicele. Mai dau un ultim ordin: «Măriţi galopul!». Până atunci, sergentul Donici mai era în şa. La aproximativ 40 de metri de infanteria inamică sunt lovit în genunchi. Mai întorc o dată capul, dar nu mai văd în urma mea decât un singur cal, fără călăreţ…O grenadă face explozie, lovindu-mi calul şi ne prăvălim unul lângă altul, la 15 metri de ţinta noastră. Totul se sfârşeşte în câteva clipe… Aceasta-i epopeea şarjei de la Robăneşti, scurtă ca orice şarjă“. Escadromul 3 înceta să mai existe, dar şi bateria germană fusese scoasă din poziţie. Şi totuşi, cu ce scop? Mulţi cavaleri aveau să moară în acea luptă, în „acea deplină mulţumire a întregii vieţi“, cum o numea însuşi căpitanul Alexandru Filitti. Rămân faptele lor de arme înscrise cu decenii în urmă pe câmpul de onoare al cavaleriei române.
Originile cavaleriei
Înainte de Epoca Fierului, rolul cavaleriei pe câmpul de luptă era îndeplinit de care de luptă uşoare. Acestea au apărut în cultura Sintaşta-Petrovka în Asia Centrală şi s-au răspândit prin intermediul indo-iranienilor nomazi. Carul de luptă a fost adoptat rapid de popoarele sedentare atât ca tehnologie militară, cât şi ca obiect ceremonial şi de statut, mai ales de faraonii din Regatul Nou, precum şi de regii asirieni şi babilonieni. Strategii şi-au dat seama din timp de puterea şi mobilitatea unităţilor călare şi de incapacitatea cailor (de obicei, mici) de a a purta armură grea. Tacticile de cavalerie au fost o inovaţie a nomazilor ecveştri din Asia Centrală şi din stepa iraniană şi triburile de păstori precum popoarele persane, parţi şi sarmaţi. Basoreliefurile din 865-860 î.d.Hr arată că în cavaleria asiriană călăreţii nu foloseau pinteni, şa sau scăriţă. A lupta călare era mult mai greu decât simpla călărie. Cavalerii acţionau în perechi: frâiele arcaşului călare erau controlate de mâna vecinului său. Încă de pe atunci, cavaleria utiliza sabie, scut şi arc.
Crâmpeie de viaţă
Rănit fiind, căpitanul Filitti aştepta să plece spre Spitalul din Craiova. Îl acel moment a sosit generalul von Kunhne, comandantul Corpului 54 Armata germană, care i-a adresat câteva cuvinte pentru a aduce omagiul său actului de temerară vitejie pe care-l considera o nebunie: „Am executat un ordin“, a răspuns căpitanul Filitti, cu mândrie . „Şi apoi eu cred că mi-am îndeplinit misiunea, deoarece tunurile dumneavoastră nu se mai află în poziţie“. Impresionat, generalul german a ordonat ca bravul ofiţer român să fie transportat la spital cu propriul său automobil. Lângă targa pe care se afla întins căpitanul Filitti a fost adus, puţin mai târziu, şi lt. Iulius Roşca, rănit grav în piept, la gât şi la picioare. „Spune-mi, dragă Roşca, de ce ai venit la şarjă? Nu aveai nici o obligaţie s-o faci“. Răspunsul nu a întârziat să apară. „Era prea frumos, domnule căpitan“. Sublime cuvinte! Ele caracterizează îndeajuns sufletul călăreţilor români în acea şarjă supremă de la Robăneşti.
Profesorul Ionel Turcin
„Epopeea cavaleriei române Robăneşti 1916“.
