Noutati de pe frontul companiilor

Cu citva timp in urma, descriam fascinatia mea fata de felul in care au evoluat atit economia americana, cit si principalele corporatii americane in ultimii doisprezece ani. In economie am notat o formidabila redresare a finantelor publice, Statele Unite ale Americii fiind cele mai indatorate din lume si astazi, dar la niveluri mult mai scazute decit in 1992, cind Bill Clinton a preluat Casa Alba. Am mai notat o scadere constanta a inflatiei, pastrarea ei la un nivel inimaginabil in anii 1980, un enorm flux de capital din toate tarile lumii care au sarit sa finanteze economia americana si corporatiile ei. Nu din altruism sau pentru ca le-a invitat Bill Clinton. Ci pentru ca obligatiunile de stat americane plateau o dobinda buna, erau sigure si in volum mare, pentru ca firmele americane listate la burse dadeau dividende mari si inregistrau cresteri de preturi per actiune care in alte tari ar fi fost considerate produsul unei minti bolnave.

Primele semne ca lucrurile nu merg cum trebuie au aparut la inceputul anului 2000, cind o parte considerabila din firmele americane listate pe burse din domeniul Internetului au inceput sa cada una dupa alta. Apoi a venit 11 septembrie 2001, cu violentul atac terorist si, dintr-o data, economia americana a inceput sa tremure din toate incheieturile. Cuvintele de ordine in toata presa au fost „reduceti datoriile“ si, ca la un semn magic, multe firme americane listate pe burse au inceput sa prezinte bilanturi in care volumul datoriilor scadea, daca nu in cifra absoluta, macar in proportie fata de active sau fata de cifra de afaceri. Am fost mirat, dar nu m-am intrebat niciodata daca este adevarat sau nu. M-am entuziasmat, desi experienta economiei de piata imi spunea ca daca ai datorii si-ti propui sa le reduci dureaza ani pina cind le restringi cu 30-35 % fata de anul de pornire. Exista efecte perverse ale planurilor de reducere a datoriilor, cum am vazut noi insine in anii 1980, in vremea lui Ceausescu, efecte pe care nimeni nu le poate prognoza.

Nu m-am intrebat niciodata cum au facut. M-am gindit ca, daca sefii corporatiilor americane au stiut cum sa majoreze corporatiile, vor fi stiind si cum sa reduca nivelul datoriilor. M-am gindit ca au mai multa experienta, o viziune pur capitalista, ca au experti care ii ajuta, ca bancile le accepta refinantarea cind nu mai pot. M-am gindit, de asemenea, ca europenii nu stiu ce stiu americanii, pentru ca, uite, SWISSAIR e obligata sa falimenteze, facind sa se piarda economiile a sute de mii de mici actionari, dar americanii reduc datoriile, restring cheltuielile, maresc marginea de profit. Nu m-am gindit niciodata ca este o imensa minciuna. A fost o minciuna.

Una dupa alta, unele corporatii mari accepta ca au falsificat bilanturi, ca au mituit experti contabili onorabili, ca au schimbat documentele primare de contabilitate numai pentru a infatisa cifre mai bune bancilor si actionarilor. S-au ridicat dividende, s-au vindut si s-au cumparat actiuni umflate. Grave sint multe lucruri aici (inclusiv naivitatea mea sa cred ca, daca zic ca sint cinstiti, atunci chiar sint cinstiti), unul este insa peste masura de grav. Printre cei mai mari investitori pe piata americana bursiera sint fondurile private de pensii. Acestea au cumparat actiuni la 100 de dolari bucata si acum nu mai au in mina decit 20, 10 sau 0 dolari pe unele actiuni. Unii oameni s-ar putea sa iasa la pensie, dar sa nu o primeasca niciodata. Statul american va fi nevoit sa intervina, ceea ce va majora cheltuielile bugetare. Majorarea cheltuielilor bugetare va crea inflatie. Iar inflatia va face ca banii strainilor sa iasa din America. Lucru care va reduce cresterea economica si investitiile. Reducerea cresterii economice si a investitiilor va face sa creasca somajul. Nu-mi doresc asa ceva, dar s-ar putea intimpla.

Cum a fost posibil ? Asa cum a fost posibil si la FNI. Autoritatea publica nu s-a amestecat, in numele libertatii pietei, sau, mai rau, a fost mituita, iar cei care nu aveau ginduri curate s-au trezit liberi de constringeri. Au facut

ce-au vrut. Si-au promovat interesele proprii. Dar societatile democratice cauta in permanenta echilibrul intre interese. Nu pot ajunge niciodata la un echilibru perfect, dar tind spre el. Garantul echilibrului intre interese este autoritatea publica centrala, parlamentul si presedintia. Acestea sint organe alese de public, care le investeste cu legitimitate si putere pentru pastrarea echilibrului intre interese. Cind aceste puteri se fac ca nu vad ca interesele particulare domina un sector, intreaga societate sufera. Ar trebui sa luam aminte ca in petrol, fotbal, alcool, unii isi fac vile de doua milioane de dolari, iar sectoarele respective sint intr-un declin accentuat. Semn ca interesele private nu sint supravegheate de autoritatea publica centrala.