Istorie epuizata?

Prin ’90, aveam o viziune artificiala, profund falsa (fiindca era prea teoretica), asupra partidelor „istorice“; o viziune impusa de lacunele mele, in materie de cunoastere a politicianismului interbelic, de motive sentimentale (inaintea alegerilor trucate din ’46, pe toate gardurile din satul meu era desenat cu var „ochiul“), dar si de convingerea ca istoria Romaniei n-a inceput nici la 23 august 1944, nici la 22 decembrie 1989. Fara sa fiu un traditionalist, intrucat consmit ca avem si traditii rele, de care ar trebui sa uitam, mi se pare ca o tara fara traditie e in pericol sa ramana o tara fara destin. „Ce-a fost a fost, ce este e, si va mai fi ce se cuvine“ zice un vers din „Palinodia“ lui Duiliu Zamfirescu, dar „ce se cuvine“ poate fi strain, oare, de „ce-a fost“? Tancurile rusesti au ocupat, cand au venit, nu numai ce era atunci Romania. Au ocupat si istoria care, foarte curand, a inceput sa fie rescrisa. „Se cuvenea“, de aceea, imi ziceam prin ’90, sa ne regasim istoria autentica. Si cine reprezenta, in acele zile, in politica, „istoria“? FSN aparuse din valurile tulburi ale „revolutiei“ (sau ce-a fost in decembrie ’89). FSN nu avea trecut. Mi se parea ca „partidele istorice“ erau sansa noastra de a relua legatura cu un trecut de care fuseseram despartiti cu forta.

Rationamentul acesta avea un mare defect. Era prea romantic, prea idealist. Nu vedeam ca in „partidele istorice“ istoria era, in buna masura, un blazon utilizat, ca multi, prea multi dintre cei aflati la carma lor n-aveau nici un interes real pentru traditiile pe care le invocau. Si mi-a trebuit ceva timp pana am inteles ca PNTCD nu era, in realitate, nici „national“, nici „taranesc“, ca in PNL tabloul lui Bratianu figura doar ca ornament, ca PSDR era un partid cu arhiva, dar fara adepti care sa dea valoare arhivei.

Cu toate acestea, n-am luat in serios o profetie anonima intalnita intr-un ziar, cu vreo patru ani in urma, care prezicea disparitia partidelor istorice. La acea data (era in prima jumatate a anului 1998, parca), taranistii si liberalii se gaseau la guvernare. O guvernare care nu-si anunta, inca, esecul. Incepusem sa ma lamuresc ca mitul „schimbarii“ ascundea, din pacate, o cacealma, dar multi din cititorii care-mi scriau nu-mi impartaseau scepticismul. Imi reprosau ca vorbeam de deceptii. Pe scurt, profetia cu pricina mi se parea o gluma, nu mai mult.

Si n-au trecut decat patru ani de-atunci! Azi, PNTCD e in degringolada. Din rolul de prim solist al concertului guvernamental, cacofonic, ce-i drept, din perioada ’97-2000, PNTCD a trecut direct in culise, unde sondajele abia ii mai remarca prezenta. Balciul taranist de anul trecut a demonstrat ca in razboaiele ridicole nu exista invingatori. Exista numai invinsi. Si, daca nu vor gasi solutii pentru a recastiga increderea alegatorilor, taranistii sunt in primejdie sa transforme ramanerea in afara parlamentului in alunecare in afara istoriei. Deriva actuala nu poate continua multa vreme fara sa se transforme, la un moment dat, in naufragiu. In ce priveste PSDR, el a decedat oficial anul trecut, dupa ce, ca sa prinda un scaun la guvern, fusese „tovaras de drum“ ba cu Conventia Democrata, ba cu PD. In 2001, s-a lasat inghitit si digerat de PDSR, care avea nevoie de blazonul social-democratilor pentru a se prezenta cu el la Internationala Socialista. Funeraliile au avut loc simultan cu nasterea actualului partid de guvernamant, PSD.

Al treilea partid „istoric“, PNL, e singurul care si-a dus identitatea in parlament. Si, in aceasta calitate, e singurul partid de dreapta pe o scena politica dominata copios de stanga. Numai ca, iata, locul unei acalmii ce nu prevestea surprize l-a luat o furtuna care a facut si din PNL o istorie nesigura. In clipa de fata, furtuna e in toi si nu pare a se potoli pana la congresul liberalilor. Daca se va potoli si atunci. Incat orice e posibil in acest moment. Ca PNL sa o porneasca si el pe urmele celorlalte doua partide „istorice“; unul devenit, deja, istorie, altul amenintat sa devina istorie. Sau ca PNL sa ramana o exceptie.