Calu’ balan era iapa

De curind am terminat cu bacalaureatul. Este pentru a treizecea oara cind o comisie de bacalaureat ma onoreaza cu functia de presedinte. Nu stiu daca e un record, dar totusi e o performanta. Insa, sincer sa fiu, parca e prea mult!

Inainte de inceperea probelor scrise i-am rugat pe colegii supraveghetori sa nu-si riste cariera prin actiuni ce ar putea antrena masuri disciplinare. Fac asta in fiecare an, dar de data aceasta am fost luat in serios. Ca urmare, dupa corectarea probelor scrise, procentajul celor admisi la examenul de bacalaureat s-a situat in jurul a 50%. Pentru cei care sint obisnuiti cu „unanimitatea“, cu procentaje de 100%, un numar atit de mare de respinsi este scandalos, si vina apartine in primul rind presedintelui. Dar procentajul este real si, in mod normal, el ar trebui sa fie poate la fel in multe alte licee. Dar pentru o astfel de afirmatie risc sa fiu amendat si chiar acuzat, caci multi dintre noi am trecut hotarul lui decembrie ’89 cu conceptia ca nu valoarea in sine conteaza, ci o hirtie oficiala care s-o ateste, chiar in cazul lipsei ei totale. Unii pot opina si astfel. La ce s-ar omori cu invatatura absolventii cind multi se descurca fara a face apel la diploma de bacalaureat? Iar altii o obtin usor pe cai mult mai scurte?

Sa luam de pilda cazul primarului unui mare oras al tarii care, cu un apartament de trei camere, si-a cumparat si diploma de absolvire a liceului, si diploma de bacalaureat. Bineinteles, numai si numai diploma de bacalaureat i-a permis sa ajunga stapinul absolut al orasului. Deunazi, cu ocazia zilei sale de nastere, domnul primar a chemat la masa intregul oras. Tone de cirnati, vagoane de Feteasca au fost puse la dispozitia cetatenilor (e drept, in buna parte cam flaminzi). Oamenii se bucurau ca maninca si beau pe gratis fara a-si da seama ca, vorba lui Basescu, „aici sint banii dumneavoastra“.

Mai sint insa si primari iubitori de invatatura. Cunosc eu unul care si inainte a avut slujbe mari, ba inca si mai mari, si care, dupa ce a terminat facultatea, si-a continuat studiile si a absolvit si liceul.

Dar m-am luat cu vorba si nu v-am dezvaluit semnificatia titlului acestui articol. La proba orala de limba romana, unul dintre candidati l-a prezentat pe Creanga din „Amintiri din copilarie“ ca pe un fel de handicapat, cu mari deficiente educative si de comportament, fapt care ii determina pe cei din jurul sau sa-l bata frecvent la fund. Intristat de necunoasterea si masacrarea uneia din lucrarile fundamentale ale literaturii noastre, am indraznit sa-l intreb pe distinsul absolvent daca acel cal balan era cal sau iapa. „Era iapa, domnule presedinte“, veni prompt si candid raspunsul. Acest lucru m-a intristat putin deoarece, asemenea multora din generatia mea, precum si din cele anterioare, cunoasterea literaturii poporului tau mi se pare o obligatie fundamentala pentru oricine. Dar supararea mi-a trecut imediat a doua zi, cind o mica nota dintr-un ziar central relata faptul ca primul ministru al nostru, aflat in vizita oficiala in China, i-a oferit presedintelui acestei tari un volum, cu o prezentare grafica deosebita, continind poeziile lui Eminescu. Presedintele Chinei, care a petrecut multa vreme in Romania si care-l apreciaza in mod deosebit pe Eminescu (macar chinezii!), a recitat din memorie citeva versuri eminesciene. Intrebat de ziaristi (ai naibilor ziaristi!) despre ce poezie e vorba, primul ministru a raspuns ca era ceva cu rindunele. Doamna ministru a invatamintului, care era de fata, a spus ca era vorba despre poezia „Daca“. Lasind la o parte faptul ca nici o poezie eminesciana nu are acest titlu, trebuie sa remarcam ca in poezia „Si daca ramuri bat in geam“ nu intervine nici macar un pui de rindunica. Mi-am amintit apoi marea scena a tacerii intervenita atunci cind candidatilor la presedintia tarii din ultima stagiune li s-a cerut sa recite un vers eminescian.

Ma intreb totusi daca vechile idealuri de cultura care cuprindeau in primul rind literatura, arta plastica, muzica clasica nu mai sint valabile, cu ce anume au fost sau trebuie sa fie inlocuite? Cu manele si telenovele? Cu jocuri electronice si intimitatea discotecilor?

Sint ferm convins ca idealurile unei epoci sint functie de timpul in care aceasta se situeaza. Dar din valorile trecutului oare nimic nu mai este valabil azi? E o problema la care va invit si pe dumneavoastra, stimati telespectatori, sa reflectati…

Dar la tinara generatie nu numai ostilitatea si dezinteresul fata de valorile traditionale ale culturii se observa; si, in fond, poate ca n-ar fi asta o nenorocire, poate ca timpul de fata are nevoie de alt tip de valori.

Ceea ce este mai ingrijorator, si ingrijorarea isi mareste valoarea fiindca nu avem curajul s-o recunoastem, este dezinteresul tinerilor fata de propria lor pregatire profesionala. De aceea avem elevi, studenti din ce in ce mai slab pregatiti, mai apatici fata de pregatirea lor. Ei nu sint interesati sa stie, ci sa obtina o diploma. Pe care cu complicitatea noastra, o obtin pina la urma.

Cred ca problema calitatii invatamintului este una dintre cele mai grave ale societatii romanesti contemporane si cu repercusiuni viitoare extrem de nefaste.

Asupra acestei probleme voi mai reveni; si va invit si pe dumneavoastra, stimati cititori, sa va spuneti parerea.

Sau poate n-ar trebui sa ma mir ca intr-o tara si intr-un timp cind nimic nu merge bine invatamintul nu face exceptie.