Înţepeniţi în lacrimi

Îmi plâng de milă când calc în găurile din trotuare. Clădirile îşi plâng de milă când hălci mari dantelate li se desprind de pe faţade. Tu îţi plângi de milă când priveşti pe 15 ale lunii cele şapte-opt bancnote pe care ei le numesc salariu. Urlă compasiunea în noi de mila ţărişoarei ăsteia conduse de vreo trei sute de hoţi, aceiaşi şi aceiaşi, că până şi moartea îi evită de frică să nu se molipsească de ticăloşie. Aerul tare al libertăţii a fertilizat în inima noastră gelatina opacă a compasiunii; gelatina compasiunii focalizate preferenţial egocentric. Rarele erupţii publice ale compasiunii către aproapele nostru, întotdeauna ciudat fenomen de masă, sunt provocate în fapt de frica de a nu deveni şi noi subiectul ştirilor cu dezastre. Căci în miezul problemelor noastre nu stau nici lupta, nici perseverenţa, ci plânsul din mila de sine.
Un om la fiecare cinci locuitori ai planetei îşi târâie papucii pe solul Republicii Populare Chineze. Cel puţin unul din cinci trăieşte aşadar în plină dictatură. Zilele acestea, la Beijing, lumea nu mai umblă pe stradă decât dacă pe umeri îi strălucesc epoleţii de poliţist. Căci este Congresul Partidului Comunist Chinez. Zilele acestea, numeroase persoane au fost bătute sau arestate la domiciliu pentru că Partidul nu doreşte să-i fie umbrit soarele de congres. Dezideratul armoniei a început să fremete brusc în sufletele a milioane de chinezi pentru că ieri, la cină, marele conducător Hu Jintao a dorit „armonie socială“. Orice căutare de informaţii occidentale pe Google sau Yahoo îi îndreaptă pe chinezi, fără a le cere permisiunea, către un site care înfăţişează doar visele teleghidate ale delegaţilor comunişti. Patru milioane de oameni sunt „încurajaţi“ să-şi părăsească locuinţele spre a se alătura celor un milion şi jumătate de „fericiţi“ deja strămutaţi pentru a face loc unui vis al Partidului: cel mai mare baraj din lume.
Am semănat şi noi cu ei. În urechile românilor, sunetul târşâit al papucilor teleghidaţi e încă neşters. Am trăit şi noi în acel perpetuum uniform, ca nişte multiplicări cenuşii ale stilisticii unui singur individ. O civilizaţie întreagă ne plângea de milă. Compasiune trimisă pe unde radio, prin cerneală de tipar, vieţuirea noastră rectiliniu supusă era mângâiată de o astfel de globalizată milă.
Precum strănutul înlesnitor al ţâncului gâdilat în nări de vreo frunză, astăzi al nostru plâns de milă este întrerupt de prospeţimea unei sărbători preponderent culturale. Zilele Craiovei cântă fiecăruia după preferinţe: unora muzică populară, multora teatru şi vals, altora tobe house şi tuturor multă diversitate. Cochetând deja cu tradiţia, acest fenomen al sărbătorii oraşului, negociat cu înţelepciune, poate să ne obişnuiască şi cu senzaţia levitaţiei. Putem să plutim deasupra gropilor, deasupra politicienilor şi deasupra mizeriei. Cu nasul înfipt către susul fiinţei noastre. Putem face abstracţie de zilnicul murdar al tălpilor, încăpăţânaţi în a persista în bucuria absenţei unor papuci care s-au târât teleghidat zeci de ani.
Pe-al nostru neam scria Partidul. Ne-a plâns lumea de milă. Am ajuns săraci, dar liberi. Din cauza sărăciei suntem blocaţi în autojeluire, dar libertatea ne oferă bogăţia potenţialităţilor multiple. Ieri, vrednici de milă, azi, înţepeniţi în lacrimi spre noi înşine îndreptate. Azi însă, nu ne mai plânge nimeni de milă. Pentru că suntem liberi. Când vom învăţa în sfârşit că libertatea e prea complexă pentru a fi doar trăită?