Toată lumea spune că alegerile pentru Parlamentul Europei, care urmează să se ţină în 25 noiembrie, sunt umbrite de temele politicii interne, scrutin uninominal, bătălia între palate, invitarea lui Traian Băsescu la lansarea în Bucureşti a candidaţilor social democraţi…. Da, România are deja scrutin uninominal. Indiferent ce se întâmplă la referendum – şi se va întâmpla o neîntâmplată, pentru că eu cred că publicul va vota NU la propunerea lui Traian Băsescu – alegerile următoare pentru Parlamentul României se vor face pe sistemul de scrutin uninominal. Cel puţin pentru jumătate din locurile (reduse) de senatori şi deputaţi. Guvernul Tăriceanu şi-a asumat răspunderea, dacă în trei zile nimeni nu depune o moţiune de cenzură – şi nu depune, că nu are cine – atunci legea este trimisă preşedintelui Băsescu pentru promulgare. Acesta o va ţine 20 de zile, apoi o va returna Parlamentului cu sugestii de modificare. Parlamentul o să mai facă nişte modificări şi o să o aprobe înainte chiar de terminarea acestei sesiuni parlamentare, respectiv 20 decembrie 2007. E drept că, dacă Traian Băsescu nu ameninţa cu referendumul, guvernul nu se grăbea. Prea era o vioaie înţelegere între toate partidele (inclusiv PD, să nu avem vorbe) să lălăie legea până îi va trece timpul… Dar acum s-a terminat. Vom avea vreme să discutăm despre cotloanele şi implicaţiile acestei legi tot atât de importante ca şi Legea nr. 161 din 2002 sau legea de înfiinţare a PNA, acum DNA…
România are o temă europeană fundamentală. Nu se va discuta în campanie. Dar ea există şi ne va ţine mintea ocupată în următorii zece ani. Nu este nici tema absorbţiei fondurilor (dacă te ocupi, îţi iei banii înapoi de la UE, dacă nu, treaba ta, zaci în magma subdezvoltării tale), nici tema corupţiei, nici tema migraţiei forţei de muncă. Tema românească a Europei se numeşte lărgirea următoare.
UE a crescut destul de repede de la 12 state la 27 de state. Dintr-o simplă uniune vamală şi comercială a vestului Europei, UE s-a transformat într-un jucător global, alături de SUA şi Japonia. Creşterea UE a fost uşurată de scăderea imperiului sovietic, cu atât mai mult cu cât Rusia a pierdut rolul său în bipolaritatea SUA-URSS, care a dominat lumea între 1945 şi 1990. În următorii zece ani, UE are o enormă problemă: continuă sau nu lărgirea? Dacă va continua lărgirea, care este prioritatea: Turcia sau Rusia? Dacă va merge spre Turcia, UE va intra adânc în problemele Orientului Mijlociu, de unde nimeni nu a ieşit întreg în ultima sută de ani. Dacă va merge spre Moldova – Ucraina – Rusia, atunci UE va trebui să-şi asume şi un rol militar pe scena lumii – rol pe care acum nu îl are. Dacă îşi va asuma un rol militar, atunci UE (cu Moldova, Ucraina şi Rusia în componenţă) va intra în directă competiţie cu uniunea pacifică SUA-Japonia.
E greu de văzut ce elemente pozitive pot interveni în această dinamică. Dl. Putin din preşedinte va deveni probabil prim-ministru după următoarele alegeri. La Casa Albă sunt şanse să ajungă un democrat, dar în politica faţă de Orientul Mijlociu se va schimba mult mai puţin decât îşi imaginează lumea. În plus, momentul de reconciliere s-a dus, ca şi amintirea bunelor relaţii dintre Putin şi G.W. Bush la prima lor întâlnire, când au avut un adevărat coup de foudre. Rusia, cu Putin preşedinte sau prim-ministru, va practica pe viitor cu o mai mare agresivitate capitalismul de stat, mai ales în domeniul energiei şi pe pieţele globale, şi va avea o democraţie controlată, nu numai prin mijloace de represiune, dar şi prin subvenţionarea energiei pentru populaţie.
Dar Rusia nu obţine numai succese pe această cale. Invazia de ţări mici din Estul Europei care vor să intre în NATO şi care s-au repezit la această întâlnire să voluntarizeze trupe pentru Afganistan, ţară de necucerit, ar trebui să îi pună pe ruşi pe gânduri. Bush a pierdut prietenia multor ţări, dar Putin nu a câştigat nici una, nici măcar Iranul sau Serbia. E uimitor ce mult se aseamănă cele două foste mari puteri la capitolul trezit simpatia altora.
Ceea ce se numea altădată Occident mai trăieşte astăzi ca solidaritate şi iluzie a ordinii globale doar la Pentagon şi în aceste ţări mici şi înduioşătoare, care aspiră la Vest. Noi suntem una dintre ele. Celelalte sunt chiar mai mici: Croaţia, Albania, Georgia, Macedonia. Toate împreună pot strânge doar vreo două batalioane de trimis în Afganistan. Dar aspiraţia lor arată că suntem încă într-un proces neîncheiat de recoagulare a unor blocuri. La sfârşitul lui, Rusia va fi complet singură dacă va continua politica actuală. Asta ar trebui să-i înfricoşeze mai mult decât unilateralismul american, care nu îi ameninţă direct.
