Mama mea e rasistă!

În vremurile în care corectitudinea politică încă nu invadase România şi ţiganii încă nu descoperiseră că sunt romi, puteam vedea de la fereastra camerei mele două case de ţigani. De la etajul trei am privit de nenumărate ori direct în curtea lor. Erau două case foarte diferite, una cu o curte largă şi aerisită, plină de puradei focoşi şi câini mari lăţoşi, unii mai negri ca alţii. Cealaltă curte era îngustată de movile de fier vechi, întunecată de o mulţime de folii negre, tăcută şi pustie. Locatarii blocurilor de români din vecinătate vorbeau întotdeauna despre curtea ţiganilor buni şi casa ţiganilor răi. Dinspre ţiganii buni veneau ades în miez de noapte ecourile chefurilor apocaliptice ritmate după intrarea în adolescenţă a brunilor puradei. Vecinii români le făceau întotdeauna scandal. Dinspre curtea ţiganilor răi se auzea în schimb doar zborul flegmelor ţintite către capetele copiilor români. Vecinii nu le făceau niciodată scandal căci scuipaţii planau silenţios în aer, iar ruşinea românaşilor vizaţi hrănea ignorarea evenimentelor umed zvârlite.
Până la jumătatea secolului 19, în România, ţiganii erau robi. Sclavi, adică. Eliberarea lor nu a fost vreodată dublată de un efort serios din partea statului român de a-i integra pe ţigani în mersul normal al cetăţii. Mâna de lucru ieftină a ţiganilor, precum şi „monopolul“ deţinut de această etnie asupra ocupaţiilor mai puţin plăcute populaţiei majoritare au fost doar alte motive de a menţine starea lor de marginalizare. Unii dintre ei, cei mai cuminţi, au acceptat cu resemnare să măture sau să desfunde canale. Alţii, cei mai talentaţi, dar şi cei mai puţini, au devenit muzicieni renumiţi. Cei mai mulţi însă, oameni isteţi cu sânge iute, au reacţionat cu violenţă la scârba cu care vecinii români îi priveau. Hoţia a devenit ocupaţia lor de bază.
Odată cu apropierea noastră de statutul european, corecţii politici le-au dezvăluit ţiganilor că sunt romi şi, în special, că sunt discriminaţi. Conştiinţa discriminării a deşteptat în populaţia romă certitudinea că li se datorează ceva, consecutiv dezvoltându-se trufia agresivă. Ţară săracă fiind, România a fost întrucâtva ferită de consecinţele acestei trufii agresive care s-a îndreptat către zone mai bogate, Italia, de exemplu. Sub ochii poliţiei italiene „terorizate“ de ONG-uri vigilente, agresivitatea romilor s-a desfăşurat nutrită şi de sentimentul recuperator. Populaţia marginalizată timp de secole descoperise simultan cu gustul furtului facil şi resortul motivaţional ideal: ne-aţi persecutat atâta timp, acum e rândul să ne luăm totul înapoi.
Aproape toţi românii mai cred cu tărie că în sângele de ţigan pluteşte gena hoţiei. În România, nimănui nu-i este ruşine să spună „da, când vine vorba de ţigani, mama mea e rasistă“. Exact aşa stau astăzi lucrurile şi în Italia. Nimănui nu-i este ruşine să spună: „Plecaţi acasă, ne-am săturat de voi“. Însă, obiectul xenofobiei îl constituie românii. Toţi românii! Românul din metroul italian se simte astăzi ca ţiganul din metroul bucureştean: ca o lepră.
Ieşirea din această spirală rasistă nu e de găsit nici într-o atitudine acuzatoare şi nici în vreuna din strategiile politic corecte şi practic impotente. Dintotdeauna au existat curţi de ţigani buni şi de ţigani răi. Dacă pe primii îi vom invita la masă cu fustanele şi ghiulurile lor, iar pe ultimii îi vom împinge prompt şi dur după gratii, atunci putem spera că în Italia copiii nu vor ajunge să afirme nestingherit: „Da, când vine vorba de români, mama mea e rasistă“.