Urangutanii Europei

În România, emoţiile deţin exclusivitatea asupra domeniului politicii. Subliniez exclusivitatea, căci şi pe alte meleaguri europene a face politică se relaţionează mai mult cu a simţi decât cu a raţiona. Dar spre deosebire de acele meleaguri, la noi, politica preacurveşte exclusiv cu simţământul, cu corazon-ul, cu lacrima discret strecurată în colţul unui ochi rapace. Deşi politica este definită ca ştiinţa de a guverna, între Carpaţi, ea se rezumă doar la impresii, la mingi de câlţi date cu sclipici, la vată pe băţ 80% aer. Asta e politică românească. Raţiunea nu are loc sub nici o deghizare în acest orăşel al copiilor mari. Noi nu facem politică, noi simţim politică.
În prezent, cine ne ia apărarea vârtos în mijlocul Cetăţii Eterne? Este El, preşedintele delegaţiei Parlamentului României trimis cu o năframă albă spre înfuriaţii veri italieni. Bărbatul de stat şi poetul justiţiar: Corneliu Vadim Tudor. Aceasta este imaginea liderului PRM, fabricată exclusiv din senzaţii bune de servit poporului pe beţe cu sclipici. Imagine susţinută de ştirea promovată peste tot de Vadim, ştire conform căreia Papa l-ar fi decorat în cadrul unei audienţe la Roma. Imaginea tribunului exhibându-şi cu modestie „decoraţia“ la ore de maximă audienţă a bântuit televiziunile spre deosebire de declaraţia ambasadorului României, la Vatican: „Medalia la care se face referire nu este o decoraţie, ea nu face parte din sistemul de decoraţii a Sfântului Scaun. Oricine ar fi participat la acea întâlnire publică cu Sfântul Părinte, ar fi beneficiat de aceeaşi atenţie“. Aşadar, nici vorbă de decoraţie, ci doar de o simplă amintire dintre cele găsite la borcan în magazinele din jurul Vaticanului. Cât despre audienţa mult lăudată, a fost doar o întâlnire sub cerul liber. Adevărul e că tribunul s-a lăudat hipertrofiat. Însă, îi pasă cuiva? Aproape nici o instituţie de presă nu a transformat darea în vileag a minciunii într-o ştire, pentru că nimeni nu mai face consideraţii raţionale asupra problemelor etice în politică. Nici nu ne-am fi aşteptat la altceva, pentru că, nu-i aşa, noi nu gândim, noi simţim.  
Alegerile europarlamentare bat la uşă. Cine ne va reprezenta în viitor în Europa? Cine va purta onoarea şi răspunderea scaunului de parlamentar european? Este El, patronul celui mai iubit club din România, bărbatul cel mai puternic, cel mai bogat, cel mai… Becali. Aflat în prima poziţie pe listele PNG pentru europarlamentare, domnul Gigi Becali declara de curând într-un interviu pentru un post de radio german următoarele: „Eu sunt idolul tinerilor“ şi „mişcarea legionară nu era o mişcare extremistă“ şi, în sfârşit, declaraţia menită să-l umanizeze „mie îmi plac oile, ele m-au făcut mare şi puternic şi atunci când se umple găleata cu lapte simt cele mai mari satisfacţii“. Povestea tânărului ciobănaş ajuns idolul tinerilor în Parlamentul European ne umple inima de vibraţii, ne stoarce apa din ochi, ne face, nu-i aşa, să simţim, nu să gândim.
Spaţiul nu îmi permite să spun poveştile altor urangutani ai tribului politicienilor români. I-am ales pe cei doi de mai sus nu din considerente politice, ci din simpatie. Când urmăresc pe Animal Planet un documentar despre maimuţe, simpatizez întotdeauna cu cele mai păroase şi cele mai vociferante exemplare. Sunt caraghioase şi ciudate atâta vreme cât de ele mă desparte ecranul televizorului. Însă, în clipa în care astfel de exemplare pătrund în viaţa mea, mi se face frică. Frica de a fi reprezentat în Europa nu de nişte oameni, ci de nişte urangutani.