Mândru că sunt ţigan

Acum mai bine de o lună vuia ţara din cauza cazului Mailat. Unde te întorceai răpăiau tobele vaietului de umilinţă al românilor. De peste tot ne plesneau în urechi stridenţele de trompetă ale dezbaterilor vizând minoritatea ţiganilor. Isterie în ritm de fanfară media, tropăiau politicienii, tropăiau psihologii, sociologii şi ong-iştii în chioşcurile televizoarelor.  
Astăzi însă, vorba Martei Bibescu: „În România, nimic nu are importanţă. Vin aici şase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic“. A trecut doar o lună şi rar mai auzim vorbindu-se despre problemele ţiganilor. Elanul reparator din noiembriele lui Mailat nu a lăsat nici măcar o urmă pe ape. Autorităţile nu au iniţiat încă nici un program serios de integrare a ţiganilor, iar organizaţiile neguvernamentale nu au dat nici un semn de revizuire a politicii de risipire a banilor în proiecte fără efecte vizibile. Cât despre poliţie…ah, poliţia, şarmantă creatură de vodevil care patrulează cu sârg printre blocurile centrale pline de cetăţeni „periculoşi“, dar intervine întotdeauna în ralanti în micile certuri casnice dintre stimabilii spadasini locuitori ai cartierelor „respectabile“ de pe lângă Jiu.   
Dacă scandalul Mailat ar fi avut doar efectul înjumătăţit al unui balon colorat de săpun ar fi fost totuşi bine. Din păcate însă, tam-tamul creat în jurul „nomazilor“ din Italia nu a făcut decât să multiplice antipatia majoritarilor români faţă de ţigani. Fericirea e aici, căci ne-am găsit turma de ţapi ispăşitori care scuză manelele ascultate la maximum pe stradă de români, gunoaiele aruncate de români, înjurăturile scuipate de români şi, în general, toate brutalităţile care fac parte în mod natural din constituţia oricărui popor. Nu rezonez la opinia depreciativă cum că românii ar fi în general mai puţin civilizaţi decât alţi confraţi europeni. Şi englezii au huliganii lor, francezii – nesimţiţii lor, iar nemţii – beţivanii lor. Dar nimeni nu are o turmă de două milioane de ţapi ispăşitori în capul căreia să arunce toate scăderile majorităţii. Noi avem însă şi o facem nu doar cu plăcere, ci şi cu metodă. Dovada…
Ultimul album al celebrei trupe Paraziţii conţine o melodie numită „Mesaj pentru Europa“. Cum ne-au obişnuit, Paraziţii atacă având sinceritatea la vârful baionetei orice formă de ipocrizie cu largă răspândire. „Mesaj pentru Europa“ a determinat un strigăt virtual de glorie pe sute de forumuri căci mulţi români au găsit în versurile acestui cântec catalizatorul metamorfozării antipatiei în ură contra ţiganilor. Versurile nu exagerează starea dezastruoasă a ţiganilor, dar învestesc majoritatea populaţiei române cu calităţi mirifice: „în Madrid, noi, românii, stăm la rând să umplem teatrele“ şi „vorbim trei limbi“ şi mai abitir „dăm pe cărţi ultimu’ ban“. Antiteza e răvăşitoare şi fecundează ideal terenul cultivat de patabum-ul superficial din perioada de vârf a scandalului Mailat. Se pare că, în România, singurul efect palpabil al acestei poveşti este justificarea hipertrofierii rasismului.
Uneori, trupa Paraziţii îşi îndeamnă ascultătorii să viseze la lucruri îndrăzneţe. Visez şi eu la ziua când programe guvernamentale înţelept aplicate vor reuşi să-i aducă în normalitate pe ţigani. Visez la ziua când iniţierea unor astfel de programe va fi fost provocată de o campanie serioasă de presă, care să vizeze integrarea populaţiei minoritare. Visez la ziua când un titlu cum e „Mândru că sunt ţigan“ nu va mai fi senzaţional. Însă, doar fraierii visează. Oamenii serioşi înjură… ciorile.