După aproape două decenii, filmul de lungmetraj „Viaţa la coadă“, o tragicomedie a regimului totalitar, a ieşit din arhive. Zilele trecute, pensionarii au revăzut pelicula – culmea! – în calitate de protagonişti. Viaţa e plină de paradoxuri! Pe scurt, bătălie mare la unele case de pensii din ţară pentru bilete de tratament. Haos, vociferări, nemulţumiri, timp pierdut. Un om îl muşcă de ureche pe altul… „Forţele de ordine“ îşi fac datoria… Şi, tot aşa, tabloul capătă dimensiunile tipice epocii comuniste, în care înghesuiala şi „bătălia“ – pentru a prinde, chiar din zbor, câte ceva de-ale gurii – erau cuvintele-cheie al zilei. Devenise colacul de salvare al românului, nu atât înfometat, cât mai ales speriat că va sfârşi de inaniţie.
Cu sănătatea e altceva. Dar tot pe cupoane vine şi e binevenită. Aşa or fi gândit şi funcţionarii de la casele de pensii, dar le-a ieşit strâmb. Chipurile, ardeau de nerăbdare să-i trimită pe cei suferinzi la tratament. Şi cum tot românul a memorat admirabil „lecţia cozilor“, chiar dacă nu a avut ocazia s-o aplice aşa cum cereau timpurile apuse, prima condiţie – „sculatul cu noaptea-n cap“- n-o uită nimeni. Cu atât mai puţin pensionarii. Faptul că, vrând, nevrând, s-au călcat în picioare nu mai e astăzi un simplu „fapt divers“. E mai mult: monstruozitatea unui sistem care continuă să facă pui. Ar trebui să le crape obrazul de ruşine celor care, nepăsători şi aroganţi, au generat un asemenea coşmar pentru cei mai năpăstuiţi cetăţeni ai ţării. Umiliţi de atâtea ori, din ’90 încoace, lăsaţi să-şi ducă zilele la voia întâmplării, înghiţind promisiunea unui trai decent, declamată înaintea alegerilor şi încălcată rapid, părinţii sau bunicii noştri s-au convins şi ei, pentru a mia oară, că „viaţa bate filmul“. Până în cele mai mici detalii. Şi exemple sunt cu duiumul. Concluzia, amară, de altfel, e valabilă pe tot mapamondul. La noi se cere însă puţin nuanţată. Fiindcă, la noi, totul capătă un plus de culoare; numai aşa, ca să ne distingem – în bune şi rele, deopotrivă – de restul lumii. Păstrând proporţiile, putem spune că, în ceea ce ne priveşte, viaţa bate viaţa cu film cu tot. Dacă încercăm să luăm la boabe mărunte verbul „a bate“, la timpul prezent, din sintagma amintită, ne trezim incapabili să exprimăm cine pe cine mai bate, la propriu, în zilele noastre şi pentru ce. Ei bine, e cazul să fim lucizi: în realitate, ne zbatem, ca nu cumva viaţa noastră s-o ia razna. Ne zbatem, din răsputeri, să ţinem piept invaziei minciunii şi incredibilelor „poveşti“ care ni se spun… din fruntea ţării; ne zbatem să fim deasupra „drumurilor lui Videanu“, ale lui Băsescu şi ale celorlalţi lansatori de… trucuri bune de adormit poporul; să rămânem cu sufletele curate, printre noianele de mizerii şi putregaiuri servite zilnic, mai bine zis, în fiecare seară, la „spectacolele“ TV, unde unii protagonişti politici – aleşi de răbdătoarea masă de manevră, care încasează, încă şi încă, lovituri de intimidare – se cred buricul pământului. Se văd o armată viscerală, o întreagă anatomie fragmentată: ochii ţării, gura Europei, picioarele cursei „cine ajunge primul înfulecă tot“ şi aşa mai departe. Tot ei or fi hăpăit şi trâmbiţatele procente de majorare a pensiilor. Poate le-or fi trecut la „rezervele pentru electorale“. Şi asta fără să stea la coadă. Dar „coada“ e un loc privilegiat, e însăşi măsura capacităţii de rezistenţă a insului: acolo îşi rememorează biografia, îşi acordă circumstanţe atenuante pentru unele greşeli şi se înarmează pentru viaţa viitoare. E rampa de lansare în iluzie. Nu trăim noi, oare, mai mult din amăgiri?!
