Sub talpa imperiului american

A devenit deja un truism afirmaţia că trăim în plină epocă a unei dominaţii mondiale americane. Deşi truism, o astfel de constatare naşte nenumărate controverse. Suntem în zilele de început ale dominaţiei americane sau suntem deja martorii apusului ei prelungit? Doar viitorul ne va putea oferi un răspuns sigur, însă chiar în aceste zile putem facil identifica simptomele ce ne îndreaptă către un diagnostic de necontestat: imperiul american este aici.
Săptămână trecută a fost marcată de un eveniment al cărui caracter de afacere internă este evident, dar care a căpătat proporţii mondiale. Super-marţea, adică alegerile preliminare pentru desemnarea candidaţilor la preşedinţia SUA, desfăşurate în jumătate din statele americane, a fost prezentă fără excepţie pe prima pagină a celor mai importante publicaţii ale lumii. Fără să fie demne de interesul acordat unor alegeri finale, nişte simple întruniri preelectorale ale partidelor republican şi democrat au dominat totuşi agenda europeană şi nu numai. Interesul provocat este incredibil de mare şi, totodată, este cel mai fidel semn al importanţei covârşitoare pentru istoria contemporană a alegerilor desfăşurate în noul centru mondial al economiei şi al politicii.
În SUA nu se pune problema, precum în multe ţări europene, a interesului scăzut al alegătorilor pentru campania electorală. Dimpotrivă, campaniile electorale se desfăşoară practic de-a lungul unui întreg an fără ca absenteismul la vot să capete proporţii justificate prin suprasaturarea publicului. Căci publicul american tratează chestiunea alegerilor ca fiind o înaltă datorie morală. Percepţia conform căreia poporul american are de jucat un rol excepţional în istoria omenirii a fost favorizată de ideologia propusă de Woodrow Wilson, preşedintele care afirma despre SUA într-un discurs din 1916: „A fost ca şi cum prin grija lui Dumnezeu un continent a fost păstrat nefolosit şi a aşteptat ca un popor paşnic, iubitor al libertăţii şi al drepturilor oamenilor mai mult decât orice, să vină şi să întemeieze o comunitate lipsită de egoism“. De aici provine fiorul sincer şi tulburător pe care orice american îl simte în faţa steagului ţării sale. Avansul pe care această tânără naţiune l-a luat în faţa rafinatei Europe are la bază forţa generată de o idee. Europa nu mai crede astăzi în multe, acest vacuum golind-o nu doar de sens, ci şi de vitalitate. „Dă-i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, dar prinde-i în mreajă conştiinţa şi atunci să ştii că e în stare să se lipsească şi de pâinea cu care îl îmbii“. Această propoziţie dostoievskiană se potriveşte astăzi perfect unei comparaţii între bătrânul şi noul continent.
În natură câştigă întotdeauna creatura cea mai adaptabilă, deci cea mai flexibilă. Printre popoarele lumii, SUA au astăzi o uimitoare capacitate de adaptare. La numai patru decenii de la asasinarea lui Martin Luther King, candidatul afro-american Barack Obama are şanse reale de a ajunge la Casa Albă şi datorită suportului bărbaţilor albi care îl votează în proporţie de 50%. Dinastia preşedinţilor americani poate deveni o realitate în cazul în care Hillary Clinton ar deveni prima femeie preşedinte al SUA. Dacă va fi aşa, americanii vor fi trăit aproape trei decenii conduşi doar de două familii: Bush şi Clinton. Cursa e palpitantă şi trezeşte, cum se cade unui imperiu, interesul întregii omeniri. Trăim sub talpa imperiului american, un imperiu căruia nu-i pasă dacă e contestat sau nu. Aşa cum, de altfel, se şi cade unui imperiu.