Cât europenii au schiat, au dormit sau şi-au dus copiii la patinaj în acest sfârşit de săptămână geros, pe harta Europei a apărut un stat nou: Kosovo. Apariţia sa nu a fost o surpriză pentru nimeni. Declaraţia de independenţă a acestei foste provincii otomane, apoi sârbeşti, locuită de albanezi dintotdeauna, dar de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea ca populaţie majoritară, fusese amânată din noiembrie anul trecut, de când partidul premierului kosovar, Hashim Thaci, câştigase alegerile. Acesta a amânat declaraţia de independenţă ca să nu creeze în Serbia un curent naţionalist şi mai puternic, care să aducă voturi candidatului naţionalist la alegerile prezidenţiale din ianuarie. Odată acestea câştigate, deşi la limită, de Boris Tadic, candidatul favorizat de Occident, nu mai lipsea decât un lucru pentru independenţa Kosovo. Un summit european, astfel ca după declarare Europa să vorbească, imediat după Statele Unite, cu o singură voce, recunoscând independenţa Kosovo. Acest summit începe azi, deci, ieri Kosovo şi-a declarat independenţa. Vor fi, desigur, şi voci contra, iar Kosovo va fi pentru multă vreme ca şi Taiwanul, recunoscut doar de o parte din ţările lumii, dar independenţa nu mai poate fi pusă la îndoială. Ea este un fapt din 1999, de când Kosovo funcţionează practic ca un stat separat, iniţial sub guvernare ONU, apoi, treptat, într-o combinaţie ONU cu organisme alese local. După aproape zece ani de când Serbia a pierdut controlul, numai naivii credeau că mai poţi lipi cana la loc vreodată.
Există două întrebări importante privitoare la evenimentul de ieri. Una – cum a fost posibil? Ca regulă generală, provinciile care se separă şi îşi proclamă dreptul la autodeterminare nu sunt recunoscute în secolul XXI. A doua este dacă această secesiune este şi ultima din fosta Iugoslavie. Putem, în sfârşit, spera că s-a terminat? O să le răspund pe rând.
Independenţa Kosovo a fost posibilă din trei motive: 1) că naţionaliştii kosovari au urmărit-o permanent; 2) că naţionaliştii sârbi, în frunte cu Milosevic, au răspuns disproporţionat şi fără tact, fără să se gândească la comunitatea internaţională. Milosevic a luat provinciei Kosovo acum zece ani autonomia pe care o avusese sub comunişti, i-a închis şcolile, a masacrat familii întregi pentru că un membru era bănuit de asociere cu KLA (mişcarea de independenţă), armata iugoslavă în mod stupid a răspuns la provocările naţionaliştilor locali atacând civili, până când situaţia a devenit subiect internaţional, opinia publică fiind deja sensibilizată de eşecul occidental de a împiedica masacrele comise de sârbi şi croaţi în Bosnia; 3) odată acest punct atins, Serbia a reuşit, printr-un complex de împrejurări şi erori, să ajungă singură într-o tabără opusă Occidentului. În 1998, când armata lui Milosevic îi gonea pe kosovari din case şi le ardea buletinele, până şi Rusia lui Elţîn s-a spălat pe mâini de ea. Serbia a fost, cu alte cuvinte, într-o situaţie de izolare internaţională chiar mai mare ca Ungaria în 1918, când a pierdut Transilvania către România şi Voivodina către Regatul care se numea atunci al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (kosovarii, cum se vede chiar din titlu, nici atunci nu prea se regăseau în acea ţară). Comparaţia dintre Kosovo şi Transilvania nu e deplasată, cum s-ar putea crede. Ca şi Kosovo pentru sârbi, Transilvania este un leagăn al naţiunii; timp de peste 150 de ani după înfrângerea de la Mohacs în faţa otomanilor, Ungaria s-a redus doar la Transilvania. Ca şi cu sârbii în Kosovo, ungurii, naţiunea care a construit statul, nu aveau majoritatea populaţiei de cel puţin 200 de ani la data secesiunii provinciei. Românii, naţiunea majoritară în provincie, nu avuseseră niciodată stat în Transilvania (decât în propaganda lui Ceauşescu). Mai întâi, secesiunea provinciei transilvănene (din Austro-Ungaria) şi apoi unirea ei cu Regatul român s-au făcut în virtutea dreptului la autodeterminare al majorităţii populaţiei, ca şi azi în Kosovo. Aici nu există mare entuziasm pentru unirea cu Albania, astfel încât comparaţia mea se opreşte aici. Kosovo va fi mai curând un fel de Republică Moldova, care va descoperi că marele avantaj de a avea ţara ta nu răspunde la toate problemele. Bine ai venit, Kosovo, în lumea statelor independente! Când îi vedem azi la televizor pe kosovarii din toată Europa cum cumpără steaguri şi se reped să petreacă aceste câteva zile la Pristina, ca să se simtă parte din acest ceva mai mare creat, înainte de a se întoarce la slujbele lor din Elveţia, Anglia sau Grecia, noi, care am avut această petrecere în 1918, ştim că după flori şi aplauze greul abia începe. Sunt peste 40% şomeri în Kosovo.
Dar măcar va fi pace? Pentru că există posibilitatea ca micul Kosovo să atragă minorităţile albaneze vecine din Serbia (Valea Presevo) şi Macedonia şi să devină un Kosovo mare (nu o Albanie mare, cum se aşteaptă unii). Pentru a evita acest lucru, Occidentul are instrumente. Macedonia, care e ţară candidată UE, dar nu e gata să înceapă negocierile, trebuie invitată să devină membru NATO la summit-ul de la Bucureşti din aprilie. Asta echivalează cu o garantare a frontierelor Macedoniei şi o stabilizare a acestei ţări fragile. Orice încercare a Vojivodinei sau a Presevo de a continua pe linia de dezmembrare a Serbiei ar trebui respinsă de europeni şi americani, deja văzuţi la Belgrad ca inamicii poporului sârb. Vecinii Serbiei, ca ungurii, trebuie să nu încurajeze minorităţile locale, care se simt frustrate (Kosovo a câştigat brusc mult mai mult decât ei). Serbia însăşi nu ar trebui să încurajeze secesiunea zonelor sârbeşti din Kosovo, ci doar să contribuie la un plan al acestora de autoguvernare locală. Dar chiar dacă acestea creează noi regiuni cu statul special (la Mitrovica, de exemplu), şi acest lucru se poate realiza paşnic şi nu ar trebui dramatizat.
Mulţi cobesc zilele astea, dar cred că sunt temeiuri serioase să sperăm că secesiunea Kosovo este ultima din fosta Iugoslavie şi, cu asta, am ajuns la sfârşit. E un trist sfârşit pentru prietenii noştri sârbi, dar, dacă în loc să închidă capitolul şi să se ocupe serios de aderarea lor la Europa vor întreţine frustrarea la nesfârşit, vor plăti un preţ şi mai mare. Micii kosovari şi-au jucat cartea bine şi au câştigat. Dumnezeu ştie că au suferit mult până să prindă ziua de azi. Când am făcut un sondaj pentru ONU în Kosovo în 2003, în două din trei case oamenii fuseseră victimele unor violenţe de o formă sau alta în 1998. Nu poţi blama nişte oameni puşi la zid că au cerut ajutor din Vest şi l-au căpătat. Când am fost prima oară în Kosovo, am fost uimită de câte steaguri americane erau agăţate peste tot şi i-am spus şoferului meu de la ONU, el însuşi un fost recrut al KLA: „În fond, toţi am visat să vină americanii să ne elibereze în Balcani, dar voi sunteţi singurii care aţi reuşit să îi aduceţi“. „Aşa e“, mi-a spus el, „dar eram şi pregătiţi să plătim un preţ mai mare ca alţii“. L-au plătit. Acum, pentru morţii lor, hai să nu le purtăm pică fiindcă au căpătat şi ei statul lor. O să se convingă repede că nu ăsta e secretul fericirii.
