Traian Băsescu, blocat în războiul rece

Mă bucură enorm organizarea summit-ului NATO la Bucureşti. Senzaţia nu e provocată de motivaţii patriotarde, ci de presa românească, obligată să ofere prim-planul temelor de politică externă. Dacă în media occidentale astfel de subiecte ţin, nu rareori, prima pagină, noi trăim clipele unice ale unei indulgenţe plenare acordate acelor teme care ne pot scoate din autismul profesat la nivel naţional.
Dezbaterea cea mai aprinsă în aceste zile este dată de strategia de politică externă prezidenţială. Preşedintele Băsescu, al cărui statut de gazdă conferă vocii sale un plus de sonoritate (spre deosebire de afacerile interne, în plan extern, preşedintele suferă la acest capitol), a optat pentru sprijinirea fermă a invitării Ucrainei şi Georgiei în NATO, aderând fără nuanţe la poziţia preşedintelui G.W. Bush. Mişcare care-i asigură lui Băsescu un spor de popularitate din partea acelor români care se tem că tendinţele ruseşti de hegemonie vizează în mod direct România. Partizanii strategiei prezidenţiale apreciază valoarea recuperatorie a unei astfel de atitudini, pentru că ea vine din partea unui stat al cărui trecut este caracterizat de nestatornicie în relaţiile cu aliaţii. Este însă strategia preşedintelui Băsescu una adecvată şi menită să ne ofere o poziţie favorabilă în doritele negocieri pentru preţul gazelor ruseşti?
NATO a fost creată în 1949, având obiectivul de a asigura securitatea unei Europe Occidentale slăbite în faţa potenţialei agresiuni sovietice. Este important însă de subliniat că scopul declarat al NATO a fost şi este acela de a se opune ideii de agresiune, şi nu vreunei naţiuni anume. Dacă în perioada războiului rece singurul şi cel mai puternic potenţial agresor era URSS, în prezent, principalul agresor a fost identificat ca fiind extremismul islamist. În acest nou context creat, ameninţarea Rusiei moderne nu poate fi echivalată cu importanţa şi calibrul celei sovietice. Zilele războiului rece au apus. Totuşi, o invitare a fostelor republici sovietice în NATO deranjează Rusia.
Refuzul Franţei şi Germaniei de a susţine integrarea Georgiei şi Ucrainei are la bază nu doar legăturile economice cu Rusia, ci şi calcule politice precise. Deşi atât Nicolas Sarkozy, cât şi Angela Merkel sunt cunoscuţi ca fiind printre cei mai proamericani lideri europeni ai ultimei decade, ei se opun dorinţei preşedintelui Bush de a extinde conceptul de reformă democratică globală. Preşedintele Bush este însă la sfârşitul mandatului, iar singura opţiune validă a viitorului politicii externe americane stă sub semnul retragerii. Potenţialii succesori democraţi la Casa Albă au făcut deja publică dorinţa lor de a reduce implicarea SUA în conflictele din afara graniţelor, în timp ce candidatul republican va fi supus presiunii celor 42% dintre americani care nu mai văd cu ochi buni activismul extern al ţării lor. Umbra izolaţionismului american ameninţă scena politică mondială, iar liderii germani şi francezi sunt conştienţi că o viitoare susţinere americană a integrării Georgiei şi Ucrainei stă sub semnul întrebării. De altfel, acest lucru este ştiut chiar şi de preşedintele Bush, de unde şi impresia de nerăbdare pe care o lasă.
Sprijinind în mod repetat această teză, preşedintele Băsescu nu face altceva decât să mizeze pe o mână moartă şi să trezească inutile adversităţi din partea Rusiei, care nu va avea nici un motiv să privească România cu mai multă bunăvoinţă. Eroarea lui Traian Băsescu demonstrează blocarea sa într-o logică specifică războiului rece.