Au renunţat la Ardeal pentru Oltenia, pe când erau tineri. S-au stabilit aici, unde au venit şi alţi clujeni şi oameni din comuna Margău. Munca lor se vede în vitrinele şi ferestrele celor mai multe clădiri din Craiova. După ’94, Angelica şi Gheorghe Goga au mai zămislit un „copil“, propria lor afacere cu geamuri.
Un domn cu pălărie gri, de sub care se zăresc firele ninse, în cămaşă albă şi pantaloni la dungă, acoperiţi de un şorţ bleumarin, măsoară cu grijă o bucată de geam întinsă pe masa lungă din stânga intrării. Are vorba blândă şi molcomă, iar cuvintele păstrează încă accentul ardelenesc, deprins în anii copilăriei. Nu e niciodată singur în atelier. SC Goga Gheorghe SNC, scrie sus, la intrare, pe o tăbliţă roasă de rugină pe la colţuri. Societate Nume Comun. Este, cum se spune, o afacere de familie. „Suntem numai de-ai casei. Eu am venit cu soţia aici în ’71. Mulţi de-ai noştri au plecat din sat. De la munte, de sub Vlădeasa. Cam două sute de-ai noştri au ajuns aici, în Oltenia. Iar din neam, mulţi s-au ocupat de geamuri. Am învăţat meşteşugul de când eram mici şi a rămas o ocupaţie de familie. Din asta trăim“, povesteşte senin domnul cu pălărie.
Câştiga mai mult decât Solomon
De-a lungul pereţilor atârnă rame şi oglinzi diferite: unele rotunde, altele dreptunghiulare, câteva sunt închise în trapez. Din unghiuri diferite te pândesc şi redau fiecare mişcare pe care o faci.
Zeci de bucăţi din lemn de brad, cu încrustări minuscule, se sprijină de mese sau de zid. „După ce ne-am mutat aici, am mai aşteptat câţiva ani şi apoi ne-am apucat de lucrul cu geamurile şi oglinzile. Vindeam şi cu lada. De la Mediaş aduceam parbrize de Dacii. Făceam liste şi erau zile în care se împreunau cozile: una la noi, alta de la alimentara cu pâine, carne şi ouă. Ne făceam planu’ numai cu trei, patru magazine, restul era depăşire. Am lucrat şi cu primaru’ Solomon. Mi-a fost director ultima dată. Şi se întâmpla să iau salariu mai mare ca el, că noi eram plătiţi la vânzare“, povesteşte Gheorghe Goga, în timp ce îi face loc soţiei să măsoare două giurgiuvele. Se înţeleg din priviri. Când lucrează, nu schimbă prea multe cuvinte. Ştie fiecare ce are de făcut. Din ’94, şi-au deschis societate. De familie. Băiatul lor, singurul copil pe care-l au, munceşte alături de ei, deşi este inginer mecanic.
Ameninţaţi de termopane
Fiecare a lăsat în urmă o familie numeroasă. „Angelica, soţia mea, a avut cinci surori, iar părinţii mei au făcut nouă copii. Unii au venit cu mine în Oltenia. Aţii au rămas acasă sau sunt împrăştiaţi prin ţară. Eu tai la geamuri din ’74. Înainte am cântat la taragot, ca Dumitru Fărcaş. Mă duceam la nunţi, pe urmă am renunţat. Până în ’89, tot spaţiul ăsta era depozit de geamuri. Veneau căruţe, maşini de peste tot. Aveam contracte în tot oraşul. Trei sferturi din geamurile din Craiova sunt tăiate de mine“, spune Gheorghe Goga cu mândrie. „Acum nu mai e nici o vânzare, de-abia ne scoatem salariile“, îl completează soţia sa. „Oamenii se orientează spre termopane, deşi unii se plâng că fac igrasie în casă. Nu degeaba le dau nemţii… Oricum, eu cred că nimic nu se compară cu lemnul“, concluzionează bărbatul, privind cu admiraţie o frântură dintr-o ramă de brad. „E aşa curat, nu are noduri. Înainte le aduceam de la Bucureşti, dar aveau ghips care sărea de pe ele. Acum le aducem din import. Sunt mai ieftine şi mai frumoase. Iar oglinzile le importăm din Cehia, că fabricile din Mediaş sau Buzău s-au închis. Au spus că nu mai sunt rentabile“. Se apropie unul de altul. „Avem trei tablouri. Le putem termina astăzi?“, întreabă Angelica. „Sigur. Şi folosim rama…“, îi răspunde Gheorghe. „Ştiu ce am de făcut“, îl întrerupe ea încet. „Voiam doar să aflu dacă or să fie gata“.
Femeia îi întinde un geam şi unealta de tăiat. Nu scoate o vorbă. Bărbatul se apleacă uşor şi potriveşte marginile, apoi taie în sticlă.
