În locul rondurilor cu flori, băltoace. Pe stânga şi pe dreapta gropi dese, cu dimensiuni diferite, în care maşinile îşi afundă roţile şi de multe ori îşi zgârie caroseriile. Ca să scapi de una, dai în alta şi nimeni nu te poate bănui de prostie. Pe străduţele paralele, muncitorii au decupat drumul şi au lăsat lucrarea neterminată.
Pe câţiva metri, şanţurile, săpate în pământ, sunt pline ochi cu apă. Undeva, nu prea departe, acestea se înfundă şi picăturile de ploaie nu mai au unde se scurge. Decât în stradă. Gropile mari din asfalt le preiau după puteri sau în funcţie de dimensiuni. Când apa dă şi peste ele, se întind indiferent, ca şi cum şi-ar permite luxul acesta. Încă puţin şi, mai în faţă, pot da de altă groapă. Este răsfăţul apelor pe străzile Craiovei. „Tatăl meu a alunecat încercând se ocolească una, a căzut şi a stat cu mâna în ghips. De fiecare dată când sunt precipitaţii, prin faţa porţii nu mai poţi trece decât cu cizme. Parcă suntem pe uliţă, ai nimănui. Şi când ajungi la strada principală, te îngropi cu maşina. Că la noi aşa e: fereşti groapa şi intri în baltă şi invers. Oricum, bine nu e“, spun oamenii de pe strada Grădiştei. Pietonii sunt una cu gardurile, mergând aproape lipiţi de ziduri, pentru a nu fi udaţi de autovehicule. Câte un şmecher care abia se vede la volan trece în viteză, împroşcând cu zoaie în stânga şi-n dreapta.
Umezeala ajunge la prize
Paralel cu strada Brestei, mai îngustă şi mai puţin aglomerată, se găseşte, de ceva vreme, Fulgerul, simbolizând, probabil, necazurile pe care le au oamenii, din când în când, cu ploile. „Era bine până mai ieri. Aveam pavaj făcut cu piatră cubică. În urmă cu vreo trei săptămâni, au venit nişte muncitori necalificaţi şi s-au apucat de lucru. Da’ au început de la mine de la poartă, nu din capătul străzii, cum era normal. Şi o oră făceau treabă, şapte stăteau. Iar pe şeful de echipă care era un băiat tânăr îl cam luau peste picior“, a povestit Elena. „Înainte de ’90, când s-a făcut pavajul pe aici, au depăşit nivelul curţilor şi, de câte ori veneau ploile, apa intra prin curţile oamenilor. Dar în capătul străzii era o groapă mare şi absorbea grosul, mai ales că aveam scurgere la Jiu. Da’ pe urmă au început nu ştiu ce împroprietăriri şi au obturat şanţul ca să construiască locuinţe“, continuă femeia deschizând uşa casei.
Pe ziduri se văd urmele lăsate de apă. În ultima cameră, cea de lângă grădina din spate, acestea au ajuns aproape de tavan. Încă puţin şi ating prizele montate la aproape doi metri de podea. „Am stricat deja o maşină de spălat. La vecina din spate, tencuiala a căzut de mult, iar curtea e plină de bălţi. M-am îmbolnăvit tot cărând la apă cu găleţile“.
Aşteptăm ca mortu’ colacul
Câteva alei la stânga, gropile sunt şi mai mari. Drumul e pavat cu bălţi întinse şi dese. Câţiva câini se hârjonesc şi schelălăie, rupând liniştea. Nu mai circulă nimeni. Aproape de capătul aleii, domnul Florea a ieşit cu o sapă mică să facă un şanţ în mijlocul străzii. Povestea se repetă, numai că îşi are începuturile în toamna anului trecut. „Atunci a venit o echipă să se-apuce de canalizare. Au lucrat câteva zile şi nu s-au mai întors. Acum nu mai poţi să ieşi din curte când plouă. Până să vină ei să ne rezolve cu asta, canalizarea asta a lor, mergeau maşinile mai bine ca la asfalt, că pe-acolo se mai macină. La noi era şnur“, zice omul, continuând să tragă nămolul cu sapa. „Că n-o avea bani s-o paveze, înţeleg, da’ să aducă o maşină de piatră să astupe gropile ăstea pe care tot ei le-au făcut… Că avem igrasie în case şi curţile sunt vraişte. E mai rău ca la ţară. Aşteptăm ca mortu’ colacul noi acum!“.
