Ce caută românii în străinătate?

Unul din zece români aude dimineaţa, la muncă, altă limbă decât cea de acasă. E trist? Cum să nu fie trist, ne spun televiziunile. E apocaliptic, ne spun nevricoşii. Lacrimi de crocodil ţâşnesc din ochii naţiunii române, care îşi vede confirmate toate complexele de inferioritate strânse de-a lungul feluritelor ocupaţii.
Oamenii pleacă din România nu doar pentru câştigurile mai mari, ci şi pentru o viaţă mai bună, adică pentru mentalitatea „de la ei“. Mentalitatea asta a căpătat cu trecerea anilor o aură de sfinţenie în România. Că nemţii sunt eficienţi şi punctuali este o afirmaţie deja mistică. Dacă vei îndrăzni să o pui la îndoială, se vede că eşti fie nebun, fie ultranaţionalist. Ceea ce, istoria ne demonstrează, înseamnă de multe ori acelaşi lucru. Pentru cineva care are însă dorinţa de a pune la îndoială punctualitatea germană, poate fi revelatoare o imersie în locul unde să fii „pünktlich“ contează cel mai mult: gara germană, regatul faimosului Deutsche Bahn, acolo unde mitul spune că îţi poţi potrivi ceasul după trecerea trenului. Pentru românul pregătit să guste din precizia teutonă, frecventele întârzieri ale trenurilor germane vor părea o conspiraţie pusă la cale special împotriva lui. Însă, ajuns în faţa automatelor de bilete, conspiraţia va căpăta proporţii galactice. Informaţiile solicitate sunt atât de numeroase şi modul de folosire atât de complicat chiar şi pentru nativi, încât butoanele colorate vor începe să joace pe nervii călătorului grăbit. Cât despre curăţenie… beţivii, care se bulucesc în vagoane, „au grijă“ de celebra ordine germană. Căci e o datorie cetăţenească în landuri ca, la sfârşit de săptămână, să fii criţă şi să urinezi din mersul trenului.
„Mentalitatea lor“ nu e întotdeauna mai evoluată decât mentalitatea noastră. Proporţia de bădărani este aceeaşi şi acolo, şi la noi. Însă, în plus, ei au banii, acei bani care aduc prosperitatea ce oferă statului luxul de a aplica legea cu stricteţe. Dacă aud români care îmi spun că au emigrat pentru că „mentalitatea e alta“, îi suspectez fie de ipocrizie, fie de miopie. Căci încă nu s-a descoperit vreo genă a hoţiei, dar condiţiile sociale care o favorizează pot fi uşor descrise. Harold Macmillan, fost premier britanic, spunea după terminarea celui de-al doilea război mondial: „În anii războiului, englezii s-au obişnuit atât de mult să fure încât trebuie să-i dezvăţăm urgent de acest obicei prost“.  
Românii pleacă pentru bani mai mulţi, nu pentru „altă mentalitate“. E bine şi normal şi nu se întâmplă pentru întâia oară în Europa. În 1973, în Franţa, 11% din populaţia activă era străină, mare parte fiind femei portugheze care lucrau ca menajere sau bone. În Germania aceluiaşi an, unul din opt muncitori era străin, cei mai mulţi în construcţii, o treime din ei fiind italieni. Plecarea muncitorilor contribuia la susţinerea economiilor din regiunile natale şi uşura competiţia locală pentru muncă şi locuinţe. Aceleaşi lucruri sunt valabile astăzi pentru România.
Discriminările pe care emigrantul român este nevoit pretutindeni să le suporte nu ţin de vreo unică inferioritate a soiului român. Până în anii ’70, în parcurile elveţiene erau inscripţii cu „interzis accesul câinilor şi al italienilor“. Iar în Germania, Legea Străinilor din 1965 cuprindea reglementările poliţieneşti promulgate întâia oară de nazişti. Aşadar, mai uşor cu lacrimile şi excepţionalitatea tragismului românesc. Suntem un popor normal, format din oameni care după decenii de jaf politic au mare nevoie de bani.