În Bonn există o clădire de o arhitectură incertă, aflată chiar peste drum de reşedinţa cancelarilor fostei Republici Federale Germania. Uşile ei atrag şiruri de vizitatori: adolescente blonde rubiconde, tineri ofiţeri bălai şi ţepeni, studente decolorate şi o fojgăială de mici teutoni veniţi cu clasa. Toată această faună blonzie este silită, vrea nu vrea, să treacă prin pelerinajul obligatoriu la „Muzeul de Istorie al Republicii Federale Germania“. Este unul dintre cele mai bune muzee de istorie din câte mi-a fost dat să văd, deşi este, inevitabil, şi unul dintre cele mai incomplete. Pentru că se ocupă strict de istoria Germaniei postbelice, începând cu momentul căderii Berlinului şi sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Povestea ambelor republici, cea prosperă occidentală şi cea comunistă, estică, este spusă cu un accent nedisimulat pe demitizarea nazismului şi a comunismului, care sunt tratate drept cele două mari plăgi ale secolului 20.
Pentru o ţară cum este România, aflată în chinurile unei eterne iluzii numită emfatic „procesul comunismului“, cazul german poate fi instructiv. S-au denazificat nemţii cu eficienţă şi onestitate? Nici vorbă… La şapte ani de la terminarea războiului, 94% dintre judecătorii bavarezi erau ex-nazişti. În acelaşi an, jumătate dintre membrii corpului diplomatic ai RFG erau foşti membri SS. Cu timpul, republica de la Bonn a reuşit să impună un fel de amnezie colectivă asupra unui trecut nazist a cărui „victimă“ era poporul german. Până când, în anii ‘60, procesele de la Frankfurt şi numirea unui fost nazist în funcţia de cancelar al RFG au declanşat un scandal imens şi, ulterior, adevărata denazificare, care continuă şi astăzi, când landul renan anunţă reînceperea unei campanii antinaziste.
Germania reunită a avut însă cu totul altă conduită în privinţa estului comunist. Confruntată cu şocul aflării numărului de colaboratori Stasi (peste 700.000, comparativ cu doar cei 15.000 ai Gestapoului), guvernul federal a numit încă din 1991 o comisie cu misiunea de a gestiona arhivele securităţii est-germane. Succesul acestei comisii a fost covârşitor, impunând un model de lustraţie pentru celelalte state comuniste.
Dar în România anului 2008, o lege a lustraţiei rămâne în continuare o poveste bună de adormit copiii. Pentru că, din 1947, comuniştii s-au aflat la putere sub o formă sau alta. Neîntrerupt, cel puţin până în prezent. Un „proces al comunismului“ însoţit de o lege a lustraţiei ar fi adus prejudicii majorităţii elitei politice româneşti de după 1989. Astăzi este limpede că România rămâne, de două decenii, un stat condus şi administrat de o clasă cu rădăcinile bine înfipte în trecutul roşu. Ne aflăm într-un moment istoric, echivalent cu anii ’50 ai Germaniei vestice. De ce să ne minţim inutil? Ştim bine că numărul românilor care au turnat la Securitate nu este deloc mic. Poporul român nu este o „victimă“ a comunismului, ci, din păcate, un complice tăcut al lui. Dacă ar fi altfel, în ţara noastră nu ar exista un singur muzeu al crimelor comunismului, exilat undeva în Sighetul îndepărtat.
O parte din români pleacă în străinătate în căutarea unui salariu mai bun. Dar ceilalţi nu pleacă, ci fug dintr-o ţară în care prezenţa comunismului este la fel de sufocantă, dar mai profesionist camuflată. În România impropriu numită postcomunistă, „a fugi“ este la fel de frecvent cu „a pleca“. Dar nu ştiu dacă aţi auzit următoarea discuţie dintre doi parlamentari: „Nu mă îngrijorează lustraţia“, spune unul. „N-am fost informator. Eu nu făceam decât să dau ordine“.
