Băsescu şi mănuşile de catifea

Mileniul trei a adus pentru România o schimbare uriaşă: accesul neîngrădit de-a lungul şi de-a latul Europei Occidentale. Am început deja să ne obişnuim cu statutul de cetăţeni europeni, însă nu ar fi drept să îi uităm pe aceia care au rămas în continuare dincolo de o cortină de catifea, în ale cărei falduri ne-am sufocat şi noi destulă vreme.
În această săptămână, România a avut ocazia să joace un rol important în destinul ţărilor deocamdată blocate de partea sufocantă a cortinei. Preşedintele Traian Băsescu a plecat la reuniunea de urgenţă a UE, dedicată conflictului ruso-georgian, având de ales în a se alătura grupului care solicita măsuri dure de sancţionare a Rusiei, grup format din ţările baltice, Polonia şi Suedia, dar secondat de o mai nuanţată poziţie a Marii Britanii, portavoce a Washingtonului în Europa. De cealaltă parte însă, greii UE – Franţa, Germania şi Italia – lăsaseră deja să se înţeleagă că Rusia va fi sancţionată, ca şi până acum, doar cu vorbe.
România nu s-a alăturat însă corului antirusesc. Pentru o ţară a cărei populaţie nu priveşte deloc cu simpatie către Moscova, decizia administraţiei Băsescu, de a pune batista pe ţambal şi a se alătura împăciuitoriştilor din Consiliul European, a dezamăgit. Dar pieptul românesc umflat alături de pumnul baltic şi scutul polonez i-ar fi adus mai multe aplauze preşedintelui Băsescu la Bucureşti decât la Bruxelles.
Istoria ne spune că, atunci când Rusia este puternică, ambiţiile imperialismului său nu sunt oprite decât de zăngănitul armelor. Dar astăzi, o Românie ascunsă după poala NATO şi UE ar putea să-şi permită luxul revanşard de a-i blama sever pe ruşi. Tancurile Moscovei nu mai pot ajunge la Bucureşti la fel de uşor ca în urmă cu 50 de ani, deşi robinetul care aprinde aragazul românilor este comandat tot de ruşi. Calculul administraţiei de la Cotroceni a fost totuşi unul normal: situarea României în tabăra durilor nu ar fi putut schimba hotărârea finală a UE de a trata cu mănuşi Rusia, dar ar fi putut închide canalul de comunicare dintre Bucureşti şi Moscova, redeschis cu ocazia summit-ului NATO din această  primăvară. O comunicare esenţială, în viziunea administraţiei Băsescu, pentru soluţionarea problemei transnistrene şi pentru securizarea acelor români care trăiesc încă în bătaia directă a crivăţului moscovit.
Ambiţia preşedintelui Băsescu de a reuni românii de pretutindeni sub umbrela UE are nevoie de o Rusie dispusă să se aşeze la masa dialogului. Alăturându-se aşadar taberei moderate, Băsescu nu riscă să enerveze o Rusie isterică şi suflă în pânzele Franţei şi Germaniei, căpitanii corabiei europene. De fiecare dintre aceşti actori, Băsescu va avea nevoie în încercarea de a rezolva conflictul transnistrean. Căci, pentru România, adevărata miză nu e reprezentată de tancurile ruseşti din Georgia, ci de cele aflate pe teritoriul moldovean.
În filmele cu eroi, un Traian Băsescu curajos şi dur (de altfel, imaginea care l-a consacrat) ar primi aplauzele publicului votant. Însă politica externă nu este un film, dar nici un joc de societate al gajurilor. Or aici, Cotroceniul ar trebui să ţină cont de un vechi proverb: „Cu bijutierul te porţi cu uneltele bijutierului, dar cu fierarul cu uneltele fierarului“. Iar în ceea ce priveşte Rusia, nimeni nu are dubii dacă este condusă de o echipă de bijutieri sau de una de fierari. Traian Băsescu pune României mănuşi de catifea în confruntarea diplomatică dintre UE şi Rusia. O strategie care ţine cont de realităţile prezentului, dar nu şi de lecţiile trecutului.