America pasională, România frivolă

Au toţi trei corpuri atletice. Băieţii poartă tricouri pe care e scris subţire Yale. Degetele fetei taie aerul în timp ce gesticulează din ce în ce mai animat. Tonul vocilor creşte odată cu numărul încreţiturilor de pe frunţile albe. Din spatele cafelelor încep să se audă numele Obama şi McCain. Cuvintele răstite ale celor trei tineri întorc capetele tuturor vecinilor. Se aude un „fuck you, man“ şi fata se ridică răsucindu-şi pletele ca o tornadă. „McCain will destroy our country“, mai aruncă scârbită, peste umăr, celor doi ignoranţi cu Yale pe piept.
Niciodată în ultimii cincizeci de ani, americanii nu au mai urmărit cu atât de multă pasiune alegerile prezidenţiale. În SUA, politica a devenit un subiect aproape periculos, atât de tare aprinde sângele dihotomia Obama – McCain. Şi nu e vorba de temperamentul americanilor, ci de cozile la benzină din Georgia, de asigurările de sănătate scumpe, de criza ipotecară şi de miile de soldaţi care se întorc din Irak în cămăşi de lemn.
Americanii nu au mai dus-o de mult atât de rău ca astăzi. Acesta este şi principalul motiv pentru care, cu o săptămână în urmă, mai toate televizoarele din oraşele americane erau fixate pe prima dezbatere prezidenţială. Prin cafenele şi baruri, oamenii îi ascultau concentraţi pe cei doi candidaţi. Era linişte şi străzile aproape pustii, căci sosise acel moment care conţine chintesenţa democraţiei. Momentul în care poporul cântăreşte pentru a-şi exercita apoi puterea.
Pentru noul continent, „God bless America“ nu este un simplu slogan şi nici democraţia nu este doar o goală teorie. În ciuda lui Noam Chomski şi a teoriilor conspiraţioniste, a alege este văzut ca privilegiu din Louisiana până în California. Americanul de rând nu este însufleţit de acel tip anacronic de naţionalism european bazat pe limbă şi etnie. Într-o ţară uriaşă în care se vorbesc atât de multe limbi, naţiunea se confundă cu statul. Românul însă, gata oricând să lupte pentru neam şi limbă, se războieşte aprig cu statul izolat undeva în înaltele birouri. Relaţia se poartă pe verticala dependenţei de centru şi a protecţionismului social. Însă, peste Ocean, statul este subordonat fiecărui cetăţean care ţine în mâini o parte din hăţurile ce strunesc instituţiile publice.
Dinamica acestor alegeri americane, cele mai interesante din ultima jumătate de veac, dezvăluie lumii un popor imersat în viaţa politică a cetăţii. În ciuda sughiţurilor dese din perioada Bush, americanii continuă să fie campionii jocului democratic. În acelaşi timp, în România, cuvântul democraţie face deja parte din vasta şi mucegăita colecţie a limbii de lemn. Neam, valori naţionale, stat de drept… în ţara noastră aceşti termeni sunt simple mimetisme ale comportamentului occidental. Stăm la masa domnilor ca nişte ţărănoi ce au deprins bunele maniere, dar îşi lipesc mucii pe ascuns sub tăblia mesei.
În timp ce conducea un taxi, o negresă uriaşă a început să îmi explice de ce e mai bine să câştige McCain. La un moment dat, mi-a spus că nu ar putea face politică, în taxiul ei, cu un american, pentru că asta e o chestiune de viaţă şi de moarte. Am întrebat-o de ce, iar răspunsul ei m-a înmărmurit: „E vorba de valori şi, când e vorba de valori, noi nu glumim“. Pe peluzele multor case din State sunt înfipte pancarte electorale fie cu Obama, fie cu McCain. În România, o astfel de conduită ar fi de prost gust, pentru că, atunci când vine vorba de valori, nouă, românilor, ne arde de glumă. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care democraţia mioritică nu reuşeşte să fie nimic mai mult decât o glumă… şi încă una proastă.