Înjurături din papucii de casă

Cel mai la îndemână este să refuzăm să gândim şi să înghiţim pe nemestecate informaţiile vânturate pe micul ecran. Să trebuiască doar să privim pasiv, din fotoliu, mascarada în culisele căreia se hotărăsc destinele noastre. Dar, uneori, un străin vine şi ne-o spune de la obraz: „Dacă alegătorii români au hotărât să tolereze corupţia, atunci nu ar trebui să se plângă de faptul că taxele pe care le plătesc ajung în buzunarul cuiva“. Aceasta este declaraţia dată luni, pentru Evenimentul Zilei, de ambasadorul SUA la Bucureşti, domnul Nicholas Taubman. Cuvintele ambasadorului dovedesc un spirit de observaţie fin, care aruncă o nouă lumină asupra sensibilului subiect al corupţiei.
De ani buni, calul de bătaie în România este corupţia. Pe cucoana asta şmecheră cu buzele putrezite şi ochii injectaţi nu a văzut-o nimeni, deşi toată lumea îi ştie adresa. Ea este de vină pentru tot ce se petrece rău în ţara noastră. Ea, că doar e mare cucoană, nu noi, mici şi neînsemnate gângănii aflate sub vremi. Dar cutele ei de osânză moale şi transpirată au fost văzute şi în alte ţări, mai înstărite, cică mai drepte şi, cu siguranţă, mai la vest de România.
În Belgia anului 1998, fostul prim-ministru şi fostul secretar general al NATO Willy Claes a fost condamnat pentru dare de mită. Eroul unificării germane, Helmuth Kohl a fost compromis public din 1999, în urma unui scandal de corupţie. Cariera premierului spaniol Felipe Gonzalez a fost întreruptă la mijlocul anilor ‘90 prin divulgarea unor cazuri de mită. Fostului premier francez Alain Juppe i-au fost suspendate în 2004 drepturile civile pentru implicarea într-un caz de corupţie. Dar cel mai răsunător este cazul Italiei şi scandalul „oraşului mitei“, Milano. În urma investigaţiilor, a ieşit la lumină corupţia infiltrată adânc în toate nivelurile statului. Scandalul a dus practic la dispariţia celor mai importante partide care au condus Italia postbelică. Primul-ministru italian Bettino Craxi a fost condamnat şi a fugit în Tunisia. Însă, activitatea procurorilor implicaţi în operaţiunea „Mani pulite“ a fost susţinută de mari demonstraţii publice: studenţii au aruncat cu monede în obrazul premierului Craxi, în semn de revoltă. Fără sprijinul populaţiei, probabil că astăzi „Mani pulite“ nu ar mai fi fost atât de celebră.    
Corupţie există şi la noi, există şi în Occidentul prosper. Nu toţi dintre cei enumeraţi mai sus au sfârşit la închisoare, dar aproape toţi au fost nevoiţi în final să părăsească scena publică. În Italia, mulţimea a ieşit în stradă revoltată de cleptomania clasei politice. În România lui Năstase „Şase case“ şi a caltaboşului Remeş, oamenii ies în stradă doar pentru mingea de fotbal a lui Poli Timişoara. Mai mult, mai toţi baronii locali au fost realeşi. Iar când parlamentarii îşi majorează în plină criză financiară pensiile, poporul rămâne ţintuit în faţa televizorului, înjurând cu năduf din papucii de casă.
E comod să nu gândeşti, e comod să te laşi sedat de televizor, e comod să-i spui fiului tău „nu te băga, mamă, în politică, că e murdară!“. În toamna aceasta, mulţi pleacă urechea la popularul „nu votez, că n-am cu cine“. În România, corupţii au sechestrat notorietatea, invadând micile ecrane, şi cel mai comod este să ne dăm votul în funcţie de faimă. Dar pe buletinele uninominale vor mai exista şi alţii, despre care nu ştim multe. A te informa cere însă efort. Iar pentru a avea dreptul să-i scuipăm în faţă pe politicienii care ne fură, va trebui să ieşim cu toţii din papucii de casă.