Avem o situaţie. Trei dintre cele patru partide care vor intra în parlament după alegerile din 30 noiembrie se autoproclamă câştigătoare. Ignorând definiţia de bun-simţ a câştigătorului unui scrutin: măcar 50% plus un vot din totalul opţiunilor valabil exprimate. De fapt, nu s-a schimbat nimic. S-a prelungit incertitudinea.
Practic, PSD se proclamă câştigător, pentru că are un avans mai mic de un procent în faţa challenger-ului PD-L. Insuficient, atunci când aduni 33% din voturi pentru a forma un nou guvern. Pentru „a da“ primul-ministru, ministrul de finanţe şi pentru a genera politică economică pentru următorii patru ani ai ţării.
PD-L. Pe locul doi ca procente, ţipă că ei sunt marele câştigător, argumentând cu numărul egal de mandate cu al PSD-ului. Ei spun că, de fapt, Domniile lor ar trebui să desemneze primul-ministru, pentru că „dreapta“ a câştigat. Doar că domniile lor nu ajung, singuri, să formeze o majoritate parlamentară. Prin urmare, nu pot imprima politica economică a României pentru următorii patru ani. Şi îi curtează pe mai vechii aliaţi şi duşmani totodată, cu formula „dreapta a câştigat“, să împartă din nou puterea/ciolanul.
PNL. Şi ei se proclamă câştigători. Zicând că, faţă de scrutinul precedent, procentul individual, de aproape 19%, le arată un plus de încredere din partea electoratului. În calculul lor, probabil corect, dar care nu le ajută la nimic, au uitat să adune nişte procente de la PD-L, care, de fapt, ar reprezenta liberalii care au părăsit partidul pentru a-l urma pe Theodor Stolojan în PL-D, partid care ulterior a fost absorbit de PD-L. Deşi liberalii se văd şi ei câştigători, nici ei nu pot coordona o majoritate parlamentară, coerentă din punct de vedere economic.
Rezultatele alegerilor arată un singur lucru: viitorul guvern va trebui să fie format/sprijinit de minimum două partide. Că va fi PD-L+PNL sau PSD+PD-L sau PSD+PNL, habar nu am, deşi mă interesează extraordinar de mult care coaliţie va contura viitorul program economic, dacă vom avea un premier competent şi un ministru de finanţe chiar mai competent. Care să ignore promisiunile electorale şi să spună: „Mă băieţi, e groasă. Ceea ce avem de făcut este să uităm de majorările salariale scrise cu două cifre, să tăiem cheltuieli bugetare, pentru prima dată în ultimii patru ani, altele decât cele destinate infrastructurii, să căutăm banii acolo unde sunt prea mulţi, să îi atragem şi să îi plasăm în infrastructură, probabil singurul motor cu şanse mai mari de a nu se bloca în anul 2009, pentru că acum este gripat. Trebuie să ungem acest motor“. Cineva suficient de responsabil care să realizeze că, în acest final de deceniu care aduce dobânzi foarte mari pentru împrumuturi, trebuie să se împrumute doar pentru ceea ce transformă în investiţie şi generează plus valoare pe viitor. Cineva suficient de credibil care, atunci când le va explica diplomatic politicienilor că sunt autişti din punct de vedere economic să inspire nu riposte, ci disciplină. Iar acel cineva ar trebui să îşi creeze un cabinet asemănător lui. Competent, să răspundă mai puţin la telefoane politice şi să dea drumul la treaba economică. Cineva care să înţeleagă faptul că reducerea îndatorării statului este primul stimul care ar putea conduce în jos dobânzile la creditele pentru populaţie şi firme, astfel încât să elimine răspunsul de genul: „aşa ceva nu există“ la întrebarea: „ce naiba pot să fac eu atunci când banca îmi cere 20% dobândă pentru împrumutul în lei, să îmi permit să acopăr cheltuielile operaţionale, să am şi eu un profit decent şi să pot plăti şi dobândă de 20%“. Cineva care să fie realist.
Când? Cât mai repede. Pentru că inacţiunea prezentă va solicita plus de acţiune pe viitor, într-o lume în care criza economică se autoalimentează, iar remedierea ei va fi şi mai scumpă, şi mai dureroasă pe viitor. Cineva care să poată fi prezent pe 11-12 decembrie, alături de preşedintele ţării şi de actualul prim-ministru atunci când Comisia Europeană va discuta pachetul de 200 de miliarde de euro pe care Uniunea Europeană intenţionează să îl folosească pentru limitarea efectelor crizei. Cineva care la întrebarea: „Voi ce părere aveţi şi ce aţi solicita“ să aibă un răspuns, şi nu să îngaime ceva de genul: „Vedeţi… eu asta văd…, dar la noi habar nu avem cine va implementa politica economică în următorii patru ani“. Cineva care să spună că suntem pentru sau contra reducerii de TVA (Germania a spus clar că este împotrivă), cineva care să spună că, deşi temporar Comisia ne-ar putea permite depăşirea deficitului de 3%, noi, precum Polonia, refuzăm acest lucru pentru că ştim cum să ne gestionăm resursele, iar obiectivul nostru este diminuarea dezechilibrelor, şi nu adâncirea lor, care va solicita o rezolvare mai dureroasă de viitor. Când? Foarte rapid. Extrem de rapid. Avem nevoie de un guvern care să fie conştient că luna de miere s-a terminat înainte de a începe (precedentului guvern i s-a amintit la trei luni după învestire că „luna de miere s-a terminat“). Noul guvern ar urma să aibă cel mult o noapte de miere, şi aceea foarte scurtă. Care se termină când? Înainte de a începe.
