Chiar dacă singura certitudine a debutului de an 2009 este incertitudinea, totuşi nu vreau să cad în capcana de a critica noul guvern, în ansamblu, sau unii miniştri. Aceasta nu că n-aş avea ce reproşa. Graba şi uşurinţa cu care au lansat promisiuni pe care s-au convins că nu le pot onora după ce au răsfoit tabelele bugetare nu denotă, în nici un caz, profesionalism. Dacă promiţi ceva, de regulă, te uiţi mai întâi prin portofel. Ai bani sau măcar certitudinea că peste o perioadă îi vei avea atunci îi faci. Dacă nu, trebuie să ai curajul să spui adevărul pentru ca aceia pe care eşti obligat să-i slujeşti, pentru că te-au adus, prin votul lor, în fotoliile Palatului Victoria, să nu-şi facă iluzii.
Procedând astfel se puteau evita situaţiile delicate din prezent, a se vedea spinoasa problemă a indemnizaţiiilor pentru mame, majorarea salariilor dascălilor, reducerea TVA pentru alimentele de bază etc. Declaraţii de genul celei făcute de premierul Emil Boc „nu avem situaţia finală pe anul 2008, adică ce a însemnat execuţia bugetară. Probabil că în prima parte a lunii ianuarie vom avea situaţia reală a anului 2008 şi prognoza pentru 2009“ nu sunt de bun augur, demonstrând că s-a lucrat mai mult în orb, cu cifre scoase din căciulă. Confirmă acest lucru preşedintele PSD, Mircea Geoană, care a declarat luni la Craiova că în perioada următoare ministrul finanţelor va face o evaluare a resurselor bugetare întrucât „situaţia este mult mai proastă“ decât cea anticipată, asigurând că priorităţile programului de guvernare se vor regăsi în bugetul pe 2009.
Dar pun aceste lucruri, aceste disfuncţionalităţi pe seama începutului de drum la guvernare când nu toate rotiţele angrenajului lucrează la parametri normali. Să adăugăm aici situaţia economică grea generată de efectele crizei financiare internaţionale. În pofida a ceea ce se întâmplă acum totuşi, Guvernul Boc are o mare şansă care fost ratată succesiv de toate guvernările postdecembriste. Mă refer la ocazia ca, în premieră, executivul să realizeze un parteneriat real cu structurile patronale şi cele sindicale. Dialogul social nu mai trebuie mimat. Legile, în special cea a bugetului de stat pentru 2009, să fie discutate, iar părerile celor care reprezintă mediul de afaceri să fie ascultate. Este drept că pentru o astfel de acţiune îţi trebuie curaj, dar este singura cale spre o reală reformă economică. Ştim foarte bine că este mai simplu ca sub masca dialogului social să realizezi tranzacţii politice prin care să-ţi asiguri un sprijin, fie el şi din partea sindicatelor. Dar pentru aceasta trebuie să acorzi şi favoruri, care până la urmă tot împotriva vistieriei se vor întoarce. Toate guvernele au făcut acest troc, iar efectele se văd azi.
Am ajuns în situaţia ca peste jumătate din legile şi ordonanţele date să fie ilegale. Aceasta, deoarece majoritatea actelor normative nu au fost discutate în Consiliul Economic şi Social. Evident că nu au avut avizul consultativ al reprezentanţilor patronatelor şi sindicatelor, aşa cum cere expres legea. Este timpul ca lucrurile să se schimbe. Soluţii la situaţii de criză nu pot fi găsite în laboratoarele ermetice din Palatul Victoria. Dacă vrei să salvezi o industrie, oricare ar fi ea, atunci trebuie să discuţi, să te consulţi cu patronatele şi sindicatele din acea ramură pentru că poţi măsura direct efectele unei decizii guvernamentale care urmează să fie pusă în practică. Astfel, eviţi situaţiile tensionate şi, mult mai important, ai şansa să dezvolţi în mod real un sector.
În declaraţia sa din plenul Camerei Deputaţilor din 15 aprilie 2008, Vasile Puşcaş, fostul negociator-şef al României cu Uniunea Europeană, punea „degetul pe rană“: „Deşi dispunem de un organism consultativ specializat, Consiliul Economic şi Social, administraţia a preferat să tranşeze majoritatea conflictelor prin apelul la justiţie, în paralel cu campanii de intimidare a protestatarilor. Acolo unde nu a avut posibilitate, a finalizat negocieri generatoare de soluţii pe termen scurt. Dialogul social reprezintă o condiţie necesară de funcţionare a oricărei societăţi bazate pe strategii de dezvoltare şi echitate socială. Chiar şi în actualul context mondial, când sistemele de protecţie socială mai fac concesii nevoilor de dezvoltare şi competiţie, statul continuă să-şi exercite funcţia de arbitru între angajaţi şi patronate, între managerii prosperităţii şi creatorii săi direcţi.
În calitate de membru al Uniunii Europene, România are nevoie de politici sociale care să contribuie la minimizarea diferenţelor de dezvoltare faţă de alte state ale UE, pentru ca toţi cetăţenii ei să aibă acces la aceleaşi beneficii ca toţi ceilalţi cetăţeni europeni; are nevoie, de asemenea, de programe şi strategii concordante cu principiul de coeziune economică şi socială promovat la nivelul UE, instrumente necesare pentru a depăşi prăpastia între nivelul de dezvoltare românesc şi cel al vechilor state membre ale UE. Coeziunea cu restul regiunilor şi statelor europene se atinge, obligatoriu, şi prin atenţia, grija şi tratamentul corespunzător al forţei de muncă angajate pe piaţa naţională şi europeană. Nu poate fi concepută o dezvoltare sustenabilă în absenţa unei întoarceri oneste a beneficiilor către societatea care generează această dezvoltare. De acest fapt nu s-au convins doar reprezentanţii Comisiei Europene, care au asamblat solidaritatea socială în cadrul programului cu care au primit învestitura, dar şi de reprezentanţii marilor corporaţii. În ceea ce-i priveşte pe partenerii sociali, nu este pentru prima oară când Comunitatea dovedeşte mai multă maturitate decât cei care au ajuns întâmplător să o conducă. Dacă examinăm cererile sindicatelor, observăm trecerea de la simplele solicitări pecuniare la abordări pe termen lung, vizând îmbunătăţirea condiţiilor de muncă sau corelarea retribuţiilor cu aportul la productivitate şi profit“, spunea Vasile Puşcaş. Este o lecţie, dar şi o oportunitate pentru Cabinetul Emil Boc de a guverna eficient România într-o perioadă de ample perturbaţii. Rămâne de văzut dacă actualul guvern va dori şi în special va şti să dialogheze real cu partenerii sociali, organizaţiile patronale şi sindicale.
