Ridicaţi-vă şi aplaudaţi-i! Jos pălăria! Asta e Craiova şi aşa ar trebui să arate jocul acestei echipe. Niciodată nu ar trebui să ne ferim să jucăm fotbal, niciodată nu ar trebui să înşelăm acest sport şi, mai ales, niciodată nu ar trebui să ne fie ruşine că ţinem cu această echipă, indiferent de generaţia care se află pe teren. Motivaţia este pentru că actuala echipă a atins, în meciul cu CFR Cluj, acelaşi spirit de luptă şi entuziasm caracteristic generaţiilor care au câştigat ceva cu trupa din Bănie.
Craiova a arătat dumi-nică precum o echipă matură. Nu am afişat teama din trecut şi nu ne-au intimidat adversarii direcţi, deşi aceştia se bătuseră de curând cu Chelsea, Bordeaux sau AS Roma. Poate tocmai faptul că ardelenii au jucat în Liga Campionilor şi au reuşit să nu se facă de râs ar trebui să ne dea de gândit. Având în vedere că i-am surclasat atât de categoric, poate că şi Universitatea ar merita şi ar trebui să prindă un loc de cupă europeană.
Faptul că am înscris foarte rapid ne-a eliberat de tensiunea şi frica din alte meciuri în care am jucat cu echipele mari din campionat. Golul din secunda 44 ne-a dezlănţuit şi ne-a dat frâu liber pentru masacrul care a urmat în celelalte 89 de minute. Nu ştiu dacă există cineva care să conteste victoria noastră în meciul de duminică, după cum nu cred că, dacă am juca la fel în continuare, ne-ar putea sta cineva în cale. Dar (şi aici e un mare dar) această victorie, ca şi altele posibile în faţa granzilor, nu ar trebui să ne bucure decât moderat.
Nu este cazul să exultăm. Cel puţin nu încă, deoarece drumul e lung şi victoriile, ca şi înfrângerile, se obţin prin procentul de muncă şi suflet învestit într-un meci. Dacă ne îmbătăm cu aroma acestei victorii şi avem impresia că restul etapelor le vom tranşa din amintirea acestui meci, există posibilitatea să ne-o luăm în freză ca şi în alte dăţi.
Totuşi, dacă o să ştim cum să tranşăm cele trei puncte astfel încât să profităm şi mai departe de acest meci, cu siguranţă succesul o să fie de partea noastră.
Aplauzele sunt ale lor: ale lui Bornescu, prin intervenţiile sale, ale lui Găman, care a fost imperial în faţa lui Kone, ale lui Dorel Stoica, un căpitan renăscut în acest sezon, ale lui Prepeliţă, prin recuperările făcute, ale fraţilor Costea prin golurile marcate, şi ale tuturor celor care au jucat duminică pe teren. Bravo, Napoli, pentru că alături de staff-ul său – a reuşit să-i remonteze pe fotbaliştii noştri după eşecul de la Iaşi şi semieşecul cu Bistriţa! Mare păcat că în acest campionat am pierdut opt puncte contra acestor două echipe, cele mai slabe din tot campionatul.
Ce să mai, bravo, tuturor pentru jocul extraordinar (şi nu ar trebui să ne temem de cuvintele mari)! Aşa ar trebui să arate Universitatea, indiferent de cine este adversar.
Mi-ar plăcea să văd la Galaţi prima serie de trei victorii consecutive realizată de ai noştri în acest an. Numai că nu ar trebui să venim înfumuraţi şi să considerăm trupa lui Grigoraş direct învinsă, chiar dacă aceasta nu mişcă nimic de două etape.
Să ţinem minte faptul că Oţelul ne-a ars când ne era lumea mai dragă şi ne-a umilit de fiecare dată când a avut ocazia. Poate că, în sfârşit, roata se va întoarce, iar trupa lui Napoli o să răzbune ultimul meci din campionatul care ne-a trimis în B.
Iar dacă o fi, Doamne fereşte, să ne împiedicăm, măcar să o facem jucând frumos. Să arătăm că jocul contra Clujului nu a fost doar o întâmplare şi că, de acum înainte, spiritul spectacolului a revenit acasă, în Bănie.
