Felicitarea zacea pe masa inca de cind o luase din cutia postala. Razvan o deschise fara emotii, obisnuit cu astfel de atentii care aproape il sufocasera in ultimul an. De cind ramasese fara piciorul sting, rude, prieteni, colegi il inconjurasera cu dragostea si cu afectiunea lor. Numai ca, atunci cind a citit bucata de carton, inima i-a stat o clipa in loc. „Cu ocazia Sfintei Sarbatori a Craciunului, Romhandicap SA va ureaza sanatate si fericire! La multi ani!“
Mama credea ca e o pacaleala
Povestea s-a derulat cu atita repeziciune, incit nimeni nu poate spune cu precizie ce s-a intimplat cu adevarat, nici acum, dupa aproape un an. Nimeni din familia Olea, nici Razvan, nici Irina, mama lui. Era pe la sfirsitul lui noiembrie. Zapada, jocuri, nebunii. Razvan se intrecea la vremea aceea la sarit garduri prin cartier sau la fugarit cu bulgari. Intr-o dupa-amiaza, intors de la joaca, s-a plins mamei de o durere la piciorul sting. Superficiala, dar suficient de stinjenitoare pentru energia debordanta a baiatului. Irina a fost o clipa ingrijorata. Apoi s-a gindit ca e vreun siretlic al fiului sau pentru a trage un pic chiulul de scoala. Nu-i vorba, Razvan era un elev eminent, niciodata n-au fost probleme in privinta asta. Dar poate ca obosise dupa un semestru lung si dificil si poate avea chef de joaca.
Realitatea insa era alta. Pe 3 ianuarie, mama a vazut umflatura din dreptul genunchiului. La doar doua saptamini, Razvan incepea prima serie de citostatice, la Spitalul Fundeni, din Bucuresti. Diagnosticul medicilor – in limba lor de neinteles – fusese necrutator: osteosarcom. Adica, ii explicase Irina, era un fel de tumora la picior, o depunere de calciu. Cu tratament sustinut, in scurt timp se va vindeca.
„Cum au zis la chestia aia, cind taie piciorul?“, a intrebat-o Razvan pe Irina, pe 2 aprilie, dupa un nou consult. „Amputatie?“, a repetat el cuvintul nou, dar pe al carui inteles il pricepuse. „Era linistit, n-a varsat o lacrima nici macar cind i-au taiat piciorul“, isi aminteste Irina Olea cosmarul pe care l-a trait alaturi de baiatul ei. Chiar si medicii care „diagnosticasera“ la Razvan „doza dubla de maturitate“ erau uimiti de comportamentul lui.
Proteza i-a cazut din mers
„L-am pregatit inainte. O perioada nu a intrat nimeni in salonul lui, pentru a nu-l deruta. Eu si psihologii spitalului i-am explicat ca viata lui nu se va schimba in nici un fel de aici inainte. Ca nu va fi cu nimic deosebit de ceilalti. Ca viata lui va continua asa cum si-o dorise: va intra la liceu si va continua informatica si la facultate. Depindea insa numai de el sa-si faca viata frumoasa“. Iar Razvan a inteles ca trebuie sa invete sa traiasca din nou. Suportind eroic operatia, seriile de citostatice care au urmat, tratamentul dur la care a fost supus. Nici macar nu a clipit. Dar a stiut sa zimbeasca.
Pe 30 septembrie, calvarul a luat sfirsit. Cu rezultatele analizelor – foarte bune – in buzunar, cu atentia si caldura prietenilor si in special a familiei, pe 1 octombrie Razvan a mers la scoala. In aceeasi luna, Irina a reusit sa procure de la ROMHANDICAP SA o proteza care trebuia sa-l ajute pe Razvan sa ia viata de la capat.
Numai ca surprizele nu incetau sa apara.
Era pe strada cind a cazut. Nici pina acum nu si-a dat seama ce s-a intimplat cu adevarat. Pur si simplu, noul lui „prieten“ i-a tras clapa, in ciuda tuturor celor 75 de milioane care ii garantau performantele. De atunci, problemele nu au intirziat sa apara: se deplaseaza anevoios, greutatea obiectului (de trei kilograme) este mult prea mare si, mai mult decit atit, proteza trebuie schimbata in ianuarie, pentru ca Razvan este in crestere, iar piciorul de plastic „moduloar cu vacuum“ nu se poate regla.
Dumnezeu si banii
„O proteza performanta costa in jur de zece mii de dolari si nu se poate procura decit din strainatate. De unde sa luam acesti bani? Oricit ne-am stradui, nu avem asemenea posibilitati“, spune Irina, disperata ca posibilitatile materiale nu-i permit sa-l ajute pe Razvan. „Colegii lui au facut o colecta: 700 de dolari sint depusi intr-un cont. Dar numai o zi de cazare in strainatate costa 800.“
„Sint la o virsta cind nu mai cred in Mos Craciun, dar cred in generozitatea si solidaritatea umana si in sansa pe care mi-a dat-o Dumnezeu si, cine stie, poate cu ajutorul dumneavoastra, intr-o buna zi voi reusi sa alerg din nou in bratele mamei mele si sa-i multumesc pentru ca, intr-un fel, mi-a dat Viata a doua oara “.
