Cliseul dezamagirii

La implinirea a 13 ani de la Revolutia din decembrie 1989, participantii activi, urmasii martirilor, dar si cetatenii simpli s-au plins ca eroilor nu li se acorda atentie. S-au gasit chiar si modalitati metaforice de a demonstra ca, in timp ce oamenii care si-au riscat viata sint saraci, altii, care au urmarit evenimentele de la televizor sau chiar de cealalta parte a baricadei, s-au imbogatit. Contrastul dintre zdrentele eroilor si costumele de lux ale noilor ciocoi a fost adinc exploatat de multe ziare, cazute brusc in sindromul Fetitei cu chibrituri.

Nenorocirea unor astfel de abordari sta in caracterul lor de poezie ieftina. Din cauza asta n-a lipsit sentimentul ca situatia incercata de revolutionarii din decembrie e unica in istoria patriei, responsabila de ea fiind societatea de azi, acuzata de indiferenta fata de cei care s-au jertfit. O simpla privire aruncata in trecutul romanesc ne arata ca situatia atit de deplinsa nu e o noutate. De mai multe ori in istoria Romaniei, fauritorii unui moment au gasit de cuviinta sa se nemultumeasca de ceea ce ei au numit nepasarea contemporanilor. Dupa Razboiul de Independenta, cultivarea eroilor de la Grivita a durat doar citiva ani. Treptat-treptat, dorinta lor de a li se da intiietate a inceput sa irite noile generatii, ocupate cu alte treburi decit reamintirea unui razboi cu pagube umane si materiale. A contribuit la asta si cresterea spectaculoasa a numarului celor ce pretindeau a-si fi riscat viata pe cimpul de lupta. Ca si acum, certificatul de erou inseamna inlesniri de taxe si impozite. Situatia s-a repetat aidoma dupa Marele Razboi de intregire. Invalizii si marii mutilati s-au trezit ca societatea nu le mai acorda atentia pe care ei o considerau obligatorie. S-a facut la vremea respectiva mare caz de contrastul dintre saracia eroilor sau a urmasilor de luptatori si bogatia celor ce sezusera departe de bombardamente si paduchi. Ba chiar n-au lipsit acuzatiile de profitori ai jertfei gratie careia se realizase Romania Mare.

La instalarea regimului comunist, dupa 1944, luptatorii din ilegalitate au fost la mare pret. Nu mult timp. Treptat-treptat, societatea comunista a avut nevoie de oameni noi, poate nu atit de viteji ca inaintasii din inchisori si din case conspirative, dar, oricum, buni profesionisti ai institutelor noi ale regimului comunist. Desi cenzura nu lasa adevarul sa se manifeste, au fost si atunci numeroase voci nemultumite de neimplinirea idealurilor pentru care isi jertfisera tineretea sau chiar viata mult incercatii ilegalisti. Si dupa 1877, si dupa 1920, si dupa 1944, luptatorii s-au simtit tradati de evolutia ulterioara a societatii si drept urmare si-au exprimat nemultumirea fata de idealurile tradate. In fiecare dintre aceste momente ale trecutului, ca si in cel de azi, s-a trecut usor peste o legitate a istoriei: exista un timp al luptei si un timp al constructiei; cum exista oameni care fac revolutia si oameni care profita de sacrificiul inaintasilor. Nici nu s-ar putea altfel. Exista o deosebire mare intre momentele fundamentale ale istoriei. Una e sa lupti pe front, si alta e sa-ti faci datoria intr-o institutie publica. Una e sa iesi in strada intr-o revolta mai mult sau mai putin spontana, ca in decembrie 1989, si alta e sa practici economia de piata. Proza despre nepasarea fata de „jertfa tinerilor“ de acum 13 ani apare din neintelegerea acestui adevar. Ce-ar fi trebuit sa faca Romania postdecembrista? Sa-i puna ministri pe viata pe cei care au fost la baricada in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 sau pe cei care au intrat primii in televiziune? Unii dintre ei fie au fost promovati spectaculos in posturi, fie demisi sau obligati sa-si dea demisia. Indeplinirea obligatiilor de demnitar s-a dovedit mai dificila decit cea a obligatiilor de luptatori.

Si, in definitiv, cea mai buna dovada de indeplinire a idealurilor decembriste e imbogatirea unora. Nu pentru economie de piata au coborit in strada eroii din 1989?