Cautarea inamicului

Evenimentele de saptamina trecuta ne-au marcat pe toti. Un prieten din America imi scrie ca se simtea la Washington ca la Bucuresti, in timpul cutremurului din 1977. Aceleasi sentimente confuze ca nu se poate, ca nu intelegi, mila pentru victime, neincredere in declaratiile oficiale de prima ora. Aceeasi frica si aceeasi vinovata usurare ca nu ti s-a intimplat tie sau celor dragi. Blocurile World Trade Center din sudul Manhattan-ului, cladirea Pentagonului din Washington sint locuri in care aproape fiecare vizitator al SUA, si sint zeci de milioane in fiecare an, le-a vazut, macar de la distanta, daca nu dinauntru. Miliarde de oameni le cunosc din filme si buletinele de stiri. Si dintr-o data, avioane deturnate se izbesc de aceste cladiri, le pulverizeaza si omoara oameni nevinovati. Oameni care au venit mai devreme la serviciu sa termine o treaba inceputa cu o zi inainte sau sa nu cumva sa rateze condica de prezenta. Oameni care s-au trezit la cinci dimineata, au luat metroul si s-au dus la aeroport pentru a-si cistiga piinea la mii de kilometri de casa. Nimeni de la virful societatii americane nu a fost afectat.

Aceasta este de altfel diferenta enorma dintre terorismul actual si terorismul clasic, cunoscut din antichitate, dar ridicat la rang de instrument fundamental de lupta politica de bakuninisti, stramosii bolsevicilor. Anarhistii secolului al XIX-lea si urmasii lor credeau ca este suficient sa ucizi capii societatii pentru a determina ridicarea maselor populare care ar fi urmat sa construiasca societati noi, mai drepte. Nu s-a intimplat niciodata asa, desi anarhistii au intrat in istoria crimelor prin asasinarea arhiducelui la Sarajevo, pretextul declansarii Primului Razboi Mondial. A urmat apoi terorismul ridicat la rang de politica de stat, in URSS lui Stalin, Italia lui Mussolini, Germania lui Hitler, Portugalia lui Salazar, Spania lui Franco, Ungaria lui Horthy, Norvegia lui Quissling, cu toate copiile lor mai mult sau mai putin reusite din lumea a treia. Duvalier (Papa Doc) din Haiti, Stroessner din Paraguay, Daniel Ortega din Nicaragua, Mobutu din Congo, Marcos din Filipine, Idi Amin din Uganda sau ayatolahii din Iran.

Dupa caderea zidului Berlinului si disparitia sistemului sovietic se parea ca terenul propice teroristilor de stat a disparut, cel putin in Europa. N-a fost deloc asa. Milosevici a putut cu greu sa fie eliminat de la putere intr-o tara pe care a dus-o de la 22 de milioane de locuitori la numai 8 milioane de locuitori, si aceia mai mult prin strainataturi. Conflictele din Orientul Mijlociu nu s-au oprit. Razboaiele locale din Africa nu s-au terminat. Crimele din America Latina nu au devenit o amintire. Terorismul de stat si cel anarhic din Cecenia nu au disparut.

Ce legatura este intre terorismul cu avioane civile deturnate si politica americana? Am auzit enormitati in declaratiile unor oficiali sau ale mass-media. Cum ca atacul din 11 septembrie ar fi un nou Pearl Harbour. Poate numai in mintea infierbintata a unora. Atacul care a dus la intrarea SUA in razboi a fost declansat de o armata contra unei baze militare. Nu avea nimic de-a face cu civili si avioanele deturnate. Doua armate, din care una a atacat prin surprindere: cea japoneza. In 11 septembrie 2001 insa, cineva a atacat civili, obiective nemilitare (chiar si cladirea Pentagonului este mai putin importanta ca o baza de rachete, o fabrica de armament sau o garnizoana). Acest atac arata ca agresorul nu dorea sa submineze bazele structurii de stat americane sau sa elimine o grupare de la putere in SUA, ci sa raspindeasca frica, panica, sa arate ca orice simbol al celei mai mari puteri din lume poate fi distrus cu mijloace mult mai mici decit bugetul american al apararii pe o singura zi. Teroristul dorea sa umileasca spiritul public american. Sa-i faca pe americani sa se simta terorizati, injositi, minimalizati, incapabili de aparare. Sa-i faca sa se gindeasca la faptul ca nu sint infailibili, ca nu sint zei pe pamint, ca si ei pot fi distrusi.

Teroristul sau teroristii care au pus la cale aceasta crima inimaginabila cu zece zile in urma nu a obtinut ce a vrut. Au ucis oameni nevinovati, dar americanii au primit dovezi de simpatie si intelegere din toate colturile lumii, chiar si din acele zone unde nu exista o dragoste excesiva fata de SUA. Teroristul a ucis, dar a facut ca lumea sa realizeze ca este o forta care trebuie anihilata. Si va fi anihilata, chiar daca razboiul impotriva terorismului va fi lung si va mai cere victime. Dar in acelasi timp, acest act condamnabil urgenteaza lupta tuturor impotriva surselor terorismului contemporan: saracia, foamea, umilinta, lipsa de democratie, spaima de ziua de miine, coruptia din structurile de stat care permite coalitii vinovate intre cei bogati si cei puternici. Lupta armata si a serviciilor secrete impotriva terorismului nu va avea succes daca nu vom elimina, macar partial, sursele sale. Si aceasta este valabil si in Romania, unde in noiembrie 2000 am fost pe punctul sa vedem o grupare politica cvasiterorista preluind puterea intr-un stat democratic, dar saracit de guvernari incompetente si corupte.

Daca administratia Bush porneste numai razboiul secret sau militar cu teroristii, fara a cere ajutorul tuturor tarilor democratice pentru eliminarea cauzelor terorismului, mult timp de acum inainte ne va fi frica. Congresul american a putut sa acorde un supliment de 40 de miliarde de dolari pentru gasirea teroristilor (mai mult decit PIB-ul Romaniei pe un an), dar ar putea sa dea si zece miliarde pentru ajutorarea afganilor. Cine are de lucru nu se gindeste la terorism.