Rămas orfan de la o virstă fragedă, Ion Iliescu, de 30 de ani, din Slatina, a crescut la un orfelinat din municipiu. In anul 1989 a fost nevoit să plece de la casa de copii. S-a căsătorit cu Doina, o fată cu o soartă asemănătoare cu a lui, care fusese infiată de o familie. Din decembrie ’89, cind preşedinte al ţării a ajuns Ion Iliescu, slătineanul a crezut că aceasta poate fi şansa lui de a fi ajutat dacă soarta făcuse ca preşedintele să poarte un nume identic cu al său. Anii ce au urmat i-au spulberat insă orice speranţă, aducindu-i, in schimb, cinci copii, ultimul născindu-se anul trecut, cu cinci zile inainte de Crăciun. Ion Iliescu este purtat pe drumuri de către autorităţile Slatinei şi ale judeţului, care au apucat să-i promită că-l vor ajuta.
Condiţii mizere pentru o viaţă mizeră
De ciţiva ani, Ion Iliescu trăieşte intr-o garsonieră infectă din blocul G6 de pe strada Aleea Castanilor din Slatina. In cei zece metri pătraţi ai camerei cu numărul 4 de la etajul 3, Ion Iliescu trăieşte de pe-o zi pe alta alături de soţie, cei patru copii şi fratele său. De o săptămină, numărul membrilor familiei Iliescu a crescut la opt, soţia lui Ion născind incă un copil. Deşi a făcut cerere la primărie pentru a primi o locuinţă socială, pină in prezent nu l-a contactat nimeni, deşi cu două săptămini in urmă au fost date in folosinţă 50 de garsoniere sociale cu chirie, la care Ion Iliescu ar fi trebuit să aibă prioritate, dată fiind situaţia sa deosebită.
„Ca să am ce le pune copiilor pe masă, merg aproape in fiecare zi pe la ghenele de gunoi, in căutare de hirtie sau de fier, pe care le vind. Ciştigul insă e ca şi cind n-ar fi. Ce i-au pe mere dau pe pere – cum se zice. Dacă nu ar fi fost alocaţiile lunare ale copiilor, 630.000 de lei, nu ştiu ce ne-am fi făcut. Din cind in cind, mai primim de la cantina primăriei ceva de mincare, dar asta se intimplă rar. De exemplu, in acest an, abia acum am primit alimente de Crăciun! Citeva kilograme de cartofi, fasole şi pui, o mină de bomboane pentru brad şi… cam atit. De Crăciun am mincat carne de pui cu ţiriita, ca să ne ajungă şi de Revelion, şi mai tirziu“, a spus Ion.
Pentru că spaţiul este mic, membrii familiei Iliescu dorm pe jos. Işi incălzesc camera cu un reşou, care ţine loc şi de aragaz. Datoria la intreţinere a ajuns la circa 20 de milioane de lei.
„I-am scris preşedintelui Iliescu, dar degeaba!…“
Văzind că nu e chip să o scoată la capăt, Ion Iliescu de la Slatina s-a hotărit să-i scrie lui Ion Iliescu de la… Cotroceni: „I-am scris preşedintelui Iliescu, dar degeaba! Ultima dată a fost in primăvara acestui an. In răspunsul primit de la Domnia sa, el le recomanda autorităţilor judeţului să-mi acorde tot sprijinul pentru a mi se da o locuinţă şi a mi se găsi ceva de lucru. Subprefectul de Olt, Zoltan Erdei, mi-a promis că mă va ajuta. I-a telefonat primarului Păunescu, m-am dus la primar, care, la fel, mi-a spus că o să mă ajute şi, de atunci şi pină acum, nu s-a intimplat nimic! Dacă inainte primeam de la cantină trei porţii de mincare, de cind am fost la subprefect mi s-a tăiat o porţie…“.
Dezamăgit de modul de lucru al autorităţilor, Ion a decis să-şi facă dosar pentru a beneficia de prevederile Legii 416/2002, dar şi de această dată a fost purtat pe drumuri sub pretextul că dosarul nu e complet. „Nu am mai ştiut incotro să merg. Cind am incercat să merg din nou in audienţă la domnul Erdei, nu a vrut să mă mai primească. A trebuit să vin cu copiii după mine, prin gerul de crăpau pietrele, ca să mă bage in seamă! Şi tot degeaba a fost şi atunci!“.
Ion Iliescu vrea doar o şansă
Ion Iliescu este gata să facă orice pentru copiii săi. La orfelinat nu vrea să-i ducă pentru că ştie ce inseamnă să creşti fără părinţi.
„Nu mai ştiu ce să fac, unde să mă duc! Nimeni nu vrea să mă ajute. Am calificare de zidar-şamotor, dar degeaba. Sint gata să fac orice mi se cere, nu mi-e ruşine să muncesc. Insă, dacă nu ai «pile» sau bani, in ziua de azi eşti ca şi mort. Iar dacă mai ai ghinionul să mai fii şi orfan, cum sint eu, atunci chiar că nu ai nici o şansă!“, a mai spus Ion Iliescu cu lacrimi in ochi. In jurul său, cele patru fetiţe se uită in tăcere la tatăl lor. Viaţa le-a maturizat deja, deşi cea mai mare fetiţă nu are decit zece ani. Ele aşteaptă acum ca frăţiorul lor mai mic să vină acasă. Cum vor trăi, asta contează mai puţin. Important este că vor fi impreună. In rest, ce-o vrea Dumnezeu!
