Limitele „gandirii pozitive“

Se face mare caz, văd, de ceea ce se numeşte „gandire pozitivă“, un fel de variantă sau de sucursală a faimoasei „corectitudini politice“. Şi citeam undeva, in aceste zile, că „romanii ar trebui să inveţe să gandească pozitiv“, intrucat „gandirea pozitivă“ ar fi specifică educaţiei de tip occidental. Dar cum arată sau cum ar trebui să arate această „gandire pozitivă“ nimeni nu o spune explicit, clar. Ii putem doar deduce caracteristicile. E pragmatică, realistă şi, fireşte, contrară „gandirii negative“. Aici, insă, iarăşi lucrurile se incurcă, aducandu-ne in faţa unei intrebări tulburi. Ce este odioasa „gandire negativă“? A avea indoieli, să zicem aşa, legate de oportunitatea unui război in Irak inseamnă, oare, a gandi negativ? Rezultă că Papa, prin mesajele sale de pace, a căzut in păcatul „gandirii negative“? Din cate imi amintesc eu, un ganditor occidental, şi anume Descartes, a făcut onorurile indoielii in filozofie. E chiar celebră teza sa, citată şi răscitată, Dubito, ergo cogito („Mă indoiesc, deci cuget“). Se cunoaşte mai puţin, dar, mult inainte, indoiala metodică a avut şi un alt părinte, tot occidental, in persoana sfantului Augustin. In consecinţă, indoiala scapă de bănuielile „gandirii pozitive“. E, in principiu, acceptată. Bineinţeles, ca mijloc, nu ca scop. Şi scopul?

Speranţa, evident, ni se va răspunde. Şi, desigur, argumentul e redutabil. Cine e atat de nebun incat să hulească nevoia de speranţă? Ea face parte din natura umană. Dante ne-a sugerat clar că acolo unde dispare speranţa incepe Infernul. De altfel, in preajma Anului Nou şi după Anul Nou, am asistat, cum era normal, la o veritabilă inflaţie de speranţe. Cum să incepi blazat, plictisit, un an nou? Cateva zile, măcar, pe an scepticii trebuie să tacă.

Ajung la ceea ce cred că e nodul problemei. Există două feluri de „gandire negativă“, aş zice eu. Una e, intr-adevăr, de respins. E aceea din fatalismul nostru, in care resemnările se consolează cu ceea ce „este“, indiferent cum arată acest „este“. Acest gen de „gandire negativă“, neputincioasă şi sterilă, nu duce nicăieri. Ea găseşte in soartă explicaţii pentru orice sau in uneltiri ale altora impotriva noastră. Dar mai există o „gandire negativă“, care se opune doar ideii de fatalitate a binelui; idee ce ne scuteşte de efort, de griji, pentru că binele, văzut ca fatalitate, vine, nu-i aşa?, oricum, chiar dacă stai cu mainile incrucişate. In ce mă priveşte, nu cred intr-o fatalitate a binelui, cum nu cred intr-o fatalitate a răului. Tocmai de aceea optimismul e serios, după părerea mea, cu o condiţie: să nu semene dozelor de morfină administrate unui bolnav, din ce in ce mai mari pe măsură ce agonia se apropie. Or, din păcate, există la noi o categorie de „optimişti“ pe care i-aş numi „optimişti profesionişti“, mereu senini, mereu imperturbabili, şi nu fiindcă au o natură fericită sau văd binele din viitor, ci fiindcă nu se lasă deranjaţi de nici o nelinişte, de nici o nenorocire. Ei se plimbă din simpozion in simpozion pentru a face grimase de cate ori văd pe cineva ingrijorat. Indiferent cat de tulbure şi clocită e apa in jumătatea plină a paharului, ei constată că, in linii mari, „e bine“. Le vorbeşti de corupţie? Iţi atrag imediat atenţia că s-a inceput lupta contra ei. Le explici că lupta asta a mai cunoscut cateva inceputuri. Rezultatul? Corupţia a luat proporţii de coşmar. „Eşti sceptic“, inchid ei discuţia, sec, cu aerul că te socotesc un bolnav incurabil.

Uneori, imi vine să le spun celor care m-au socotit sceptic: „N-am avut dreptate? Nu e azi mai multă mizerie decat ieri? Şi au devenit, cumva, mai ruşinaţi politicienii? Dimpotrivă!“ Ar fi, insă, o vanitate stupidă să mă laud cu nişte ingrijorări pe care aş fi preferat să le văd ridiculizate de realităţi. Mai ales că nu ţin să conving pe nimeni că am dreptate. Pur şi simplu, cred că Malraux avea dreptate să considere speranţa „o problemă de organizare“.