Pentru cele citeva sute de suflete din cartierul ACH din Tirgu Jiu, iarna inseamna un chin. Si nu atit din cauza frigului care patrunde nestingherit prin baracile de carton, ci a saraciei care spulbera orice speranta. De dimineata pina seara, oamenii pleaca prin oras sa faca rost de mincare. Pentru baracile de carton care apartin de SC HIDROCONSTRUCTIA SA, filiala Tirgu Jiu, oamenii platesc o chirie de 120.000 de lei, bani pe care multi nu au de unde sa ii ia, intrucit nu au un loc de munca. Pentru familia Voinea, care are trei copii, o farfurie cu jumari reprezinta un adevarat deliciu. De un an si jumatate, membrii acestei familii traiesc pe intuneric, avind o datorie la curent de peste zece milioane de lei.
Pentru oamenii din cartierul ACH din Tirgu Jiu, iarna este un chin. Sobele pe rumegus degaja mai mult fum decit caldura. Cei mai norocosi au facut rost de lemne, pentru ca de gaze nici nu poate fi vorba. In mai multe baraci, curentul electric a fost intrerupt de peste un an, iar singurele surse de lumina sint lampile pe gaz si luminarile. Dar nimeni nu se lamenteaza. Viata este traita din reflex, de pe o zi pe alta, cu speranta ca poate si miine foamea va fi pacalita inca o data.
„Festin“ cu porumbei vinati si pirliti la foc de ziare
Baraca in care locuieste familia Voinea este compusa dintr-o bucatarie saracacioasa si o incapere cu doua paturi rupte, linga care se afla si un dulap. Podeaua este acoperita cu cirpe si cu ziare. In mijlocul „dormitorului“ se afla o masa de lemn, in jurul careia se joaca toti cei trei copii ai familei: Larisa, de sapte ani, eleva la Scoala generala nr. 6, Alexandra, de cinci ani, si Dorin, de un an si jumatate. Micutii se jucau cu o sticla goala, iar pe masa era o farfurie unsa, in care se aflau jumari. Camera este luminata de o luminare asezata pe dulap, Larisa fiind nevoita sa isi faca temele mai mult pe intuneric. „Pe masa sint jumari. Am mincat toti de dimineata, ca sint bune. Ne jucam cu sticla asta toti trei si mama e afara, la usa, face de mincare“, a spus Larisa. Mezinul Dorin, abia mergind, s-a agatat cu o mina de marginea mesei, dorind sa mai mestece si el o jumara.
„Porumbeii i-a prins sotu’ pe unde lucreaza si el“
Am gasit-o pe Minodora Voinea, de 28 de ani, mama celor trei copii, la usa baracii. De la distanta nu se vedea prea bine ce deretica prin zapada. Cind ne-am apropiat, ne-am dat seama ca pirlea niste porumbei la un foc incropit din paie, ziare si citeva lucrari ale Larisei pe care se mai puteau vedea inca notele, topite intr-o secunda in scrum.
In familia Voinea a fost sarbatoare. Cei mici s-au bucurat de bucatele alese. „Barbatul meu munceste ca zilier. Porumbeii i-a prins sotu’ pe unde lucreaza si el. Eu sint casnica si toata ziua stau cu copii mei. Gaze nu avem, lemne nu avem. Mai e niste rumegus, dar nu l-am folosit pentru pirlit, ca sa mai fac economie. Am luat niste hirtii si ziare din casa si le-am dat foc cu chibritul. Am auzit ca porumbeii sint foarte buni si trebuia sa le dau si altceva la ai mici. Nici nu stiu ce sa fac cu Dorin, ca mereu cere de mincare. Trebuie sa le dai, ca sint si ei copii si cer mereu. Mi se rupe sufletul pentru ei, ca traim in mizeria asta. Vedem noi cum trecem prin iarna asta“, a spus Minodora Voinea.
„Daca ai lemne e bine, daca n-ai …“
Pentru oamenii care locuiesc in colonia ACH, grijile si necazurile se inmultesc iarna. Fiecare familie trebuie sa-si faca rost de citeva carute de lemne.
„Daca ai lemne e bine. Daca n-ai… e cam greu pentru ca in fiecare seara te gindesti ce pui pe foc a doua zi. Lemne se gasesc, nu ar fi o problema. Mai trebuie sa fie si bani. Vin si te roaga cu lemne, aici, la usa. Pentru o caruta trebuie sa platesti 600.000 – 700.000 de lei. Pentru a fi sigur ca iesi din iarna, dai pe lemne pe putin patru milioane de lei“, a spus Sabin Popescu, unul dintre locuitorii coloniei. Dupa ce taie lemnele, barbatul le asaza sub streasina de carton a locuintei.
„Acum tai un salcim pe care l-am cumparat de la niste oameni care au venit zilele trecute pe aici, pe strada. Nu stiu de unde aveau lemnele, dar nici nu ma intereseaza. Sint multumit ca nu trebuie sa umblu eu dupa ele si am cu ce face focul sa le fie cald copiilor“, a mai spus Sabin Popescu.
„Profesorul“, un primar fara mandat
In colonia ACH e greu sa obtii o locuinta daca nu lucrezi la HIDROCONSTRUCTIA. Oamenii care au o baraca nu renunta la ea. Desi reprezinta un cartier al orasului Tirgu Jiu, locuitorii coloniei s-au simtit intotdeauna izolati. Ei si-au gasit chiar si un lider, care sa le rezolve problemele, sa mearga „la oras“ cu tot felul de cereri, in speranta ca viata lor va fi mai usoara.
Dumitru Nitu are 45 de ani, iar de sase ani locuieste in colonie. Mereu s-a zbatut ca vecinilor sai sa le fie mai bine. Ei l-au recompensat spunindu-i „profesorul“. „De meserie sint lacatus-montaj, dar oamenii imi spun asa pentru ca ma pricep cit de cit la tot felul de lucruri. Eu m-am zbatut si am reusit sa bag telefon si televiziune prin cablu pentru oamenii de aici. Am umblat doua saptamini pentru tot felul de aprobari. Ceea ce nu cred ca o sa reusesc vreodata este sa bag gaze. Asta ar face mult mai usoara viata familiilor de aici. Dar nu se poate, pentru ca toate baracile sint construite din lemn, iar pompierii spun ca este material inflamabil. Daca am avea gaze, nu ar mai trebui sa facem tot felul de improvizatii pe care noi le numim sobe“, a spus cu tristete „profesorul“.
Copiii citesc la lampa, chiar daca parintii lor construiesc hidrocentrale
O mare nemultumire a oamenilor din colonie este ca au ramas fara cota de curent electric pe care o primeau de la HIDROCONSTRUCTIA si care le mai reducea din cheltuieli. „Construim de 25 de ani hidrocentrale, iar unii dintre vecinii mei stau la luminare pentru ca nu-si mai permit sa plateasca energia electrica. La unele familii s-au strins facturi de milioane de lei, asa ca nu au nici o sansa sa mai aiba vreodata curent electric. In multe dintre baraci, televizorul nu a mai fost pornit de mai bine de un an“, a mai spus „profesorul“.
Locuitorii coloniei mai au o singura speranta- ca vor putea sa-si cumpere baracile contra sumei de 20 de milioane de lei, care sa fie achitata in mai multi ani. „Daca s-ar vinde, am avea voie sa mai consolidam zidurile ca sa nu mai sufle vintul printre scinduri. Iernile n-ar mai fi atit de grele pentru noi“, a concluzionat „profesorul“.
