Eu sint statul!

Eu sint statul! Eu fac legea! O imbecila meteahna s-a impamintenit la noi nu de acum, dar mai ales acum, in tranzitie, e mai vie ca oricind. Venita poate din vestul salbatic al dictaturii comuniste, dainuie, iata, peste ani si veacuri, daca nu ne iscodim mintea sa-i aflam izvorul istoric in negura vremurilor barbare.

Functionarul marunt, de la cel mai marut pina la cel cu functii: sef de birou, de serviciu, de gara, de garaj, de post, de catedra etc., director, decan, presedinte de partid, de sindicat, de consiliu etc. are, cu unele minuscule exceptii, simtul ostentativ al proprietatii asupra scaunului pe care-l ocupa in slujba multimii ce l-a propulsat naiva in locul acela.

Domnul(a), care nu totdeauna merita acest apelativ, distribuie averea publica peste care e pus sef, dupa placul lui, dupa interesul ‘mnealui, al familiei, al partidului, al grupului, pe care cu (dez)onoare le reprezinta. Da posturile cui vrea el, da afara pe cine doreste el, da salarii speciale si gratificatii cui il serveste cu sa traiti! si cu restul…

Ce-i de facut? Intrebare leninista esuata. Ce sa fie?! Noi toti amarastenii de buna-credinta trebuie sa deschidem bine ochii cind il punem in fruntea obstii, iar daca nu corespunde, sa facem legi curate prin care sa-l punem imediat la locul lui si, de ce nu, si in zeghe, daca o merita!