Asa a dat Dumnezeu…

„Ce sa fac, mama… uite, niste turtite, ca mi-a dat moraru’ o banita de faina, pina iau pensia. Ca altfel nu-mi mai da omul altadata“. Dina Stanciu le facu loc oaspetilor sa intre in odaie. Era cald acolo, caci incaperea nu era prea mare. Si apoi, batrina inghesuise in ea tot avutul ce le mai ramasese ei si lui Gheorghe. Ferestrele le infundase cu cirpe, paturile si presurile le insirase pe masa, pe pat, pe jos. Focul in soba ardea mocnit din vreascuri adunate de ea si de copiii ulitei. Cind se termina, mai arunca in el vreun cocean, vreun ziar facut mototol sau o bucata de acoperis. Nu-l lasa sa se stinga, ca era vai de ei. De foame poate ca mai puteau rabda, da’ frigul era mai rau decit orice. Si apoi, cum zacea Gheorghe in pat, fara sa se miste un metru, fara sa se ridice in capul oaselor, ger ii mai lipsea – ar fi inchis ochii pina sa-si dea seama Dina ce se intimpla cu omul ei.

Batrina isi sterse miinile de faina cu capatul sortului. Aseza cu grija turtitele pe marginea plitei, sa nu le-atinga cumva strainii cu haina. Ii invita sa stea.

„Nu prea e loc, mama, ca asta e singura odaie care a mai ramas in picioare. In partea ailalta a cazut tavanul de la ploaie… Da’ noua ne-ajunge si asta. Ca Gheorghe nu are nevoie de mai mult, el sta in pat“.

La 76 de ani, Gheorghe Stanciu a ramas un sac de oase. Intii a fost barbat in putere – geambas de meserie, invirtea afacerile pe degete – la vremea lui nu era altul sa-l intreaca.

„Hee, ce-am avut odata eu“, abia ingina mosul, in ochi ghicindu-se lacrimile, „aveam casa, aveam vaca, aveam oi si cai… de toate aveam, Doamne… de toate“.

Apoi, ca averea crestea, copilul – un baiat – se facuse maricel, Gheorghe s-a apucat de baut. Azi cu paharul, miine cu sticla. In citiva ani a ajuns de nerecunoscut. Il aduna Dina din birt, cind pleca sa-l aduca acasa. Ce muncea bea. Si intr-o zi nici n-a mai muncit. S-a apucat sa vinda. Tot ce avea se ducea pe rachiu. L-a blestemat Dina, l-a blestemat fiu-sau. Gheorghe insa n-a avut treaba cu ei.

Nenorocirea a venit cind nu mai era nimic de facut. Baiatul se insurase, facuse cu nevasta lui si-o fata – bucuria bunicilor, lumina ochilor lor. Apoi, baiatul lui Gheorghe a murit. Se imbolnavise de TBC si n-a mai avut nimeni ce-i face. S-a dus, lasind in urma lui doi batrini neputinciosi si un copil orfan.

Atunci s-a lasat Gheorghe de baut. Nici n-a mai putut, nici n-a mai avut cu ce sa-si cumprere rachiul. A stat acasa, nu s-a mai miscat din batatura, si a crescut-o pe fata lui fiu-sau.

„Era de-o palma cind am luat-o intiia data in brate“, isi aminteste batrinul. Buzele palide si uscate ii tremura, iar ochii se ascund in perdeaua lacrimilor.

„Ma uitam la ea ca la soare – era frumoasa si isteata, ca taica-sau. Era buna cu toata lumea, si toata lumea o iubea. Am tinut-o la mine pina s-a facut mare. Cu ce-am avut, si n-am avut multe. Dar ne era draga… La 16 ani a plecat la maica-sa… Si acum nu mai stim nimic de ea, n-a mai dat pe-aici de trei ani si mai bine.“

Pe obrajii adunati ca scoarta lacrimile se preling in liniste. Linga el, Dina suspina in coltul basmalei. O doare sufletul, o doare sa se rupa in doua. Un baiat a avut, si pe ala l-a luat bunul Dumnezeu. Si apoi fetita, fetita lor care a plecat si i-a lasat… Au ramas ei doi, sa se uite unul la altul prin saracia asta de viata. Ca nu se mai termina odata, sa se duca si ei acolo, la baiat…

„Odaia asta, cu tablourile din anii buni, cind era Gheorghe tinar si avea cai… asta ne-a ramas. De, asa a dat Dumnezeu… Si mai avem porumbeii de pe casa. Vreo treizeci. Vin si se duc. Tot aici se intorc, ca noi i-am crescut…“

Batrina se ridica si-i conduce pe oaspeti la poarta. In calea ei se ridica zeci de pasari. Fac roata deasupra de citeva ori, apoi se asaza la loc. Dina intra in casa, la Gheorghe. Ii trage sub barbie patura si mai ia o mina de aluat din covata, sa mai framinte o turtita pentru omul ei.