Lavinia a fost un copil nedorit, rodul unei relatii care s-a destramat la scurt timp dupa ce fetita a venit pe lume. Intr-o noapte, mama ei a fugit de acasa, la alt barbat, si a lasat-o cu bunica. Tatal s-a pripasit si el pe la Rovinari. Lavinia avea pe atunci trei ani. Dar a simtit ce se intimpla: mami si tati nu o doreau linga ei. Poate ca nici nu o iubeau. Fiorul descoperirii a facut-o sa se cuibareasca in bratele bunicii si sa o stringa atit de tare la piept, incit au devenit una si aceeasi persoana. Acelasi suflet si, mai mult, acelasi trup. Pentru ca ingerul blond este ca o prelungire a bunicii, care o poarta pe umeri oriunde s-ar duce. Nu dintr-un capriciu copilaresc, ci pentru ca Lavinia nu poate merge pe propriile picioare. O boala nemiloasa a condamnat-o la caruciorul cu rotile inca de cind era in fasa.
Floarea Adam nu stie exact cind s-a imbolnavit Lavinia. Nu stie daca s-a nascut asa sau daca i se trage de la convulsiile pe care le-a facut cind avea doar citeva luni. Fetita nu a mers niciodata. Maladia Little, asa i-au spus doctorii ca se numeste boala de care sufera Lavinia.
Chinul micutei a devenit treptat chinul bunicii. Nu pentru ca fata i-ar face probleme, ci pentru ca Floarea viseaza ca intr-o zi nepotica ei sa poata merge ca toti copiii. Neputinta ii amaraste sufletul si ii umezeste ochii de fiecare data cind vorbeste despre „copilul“ ei. Pentru ca femeia nu mai este de mult „bunela Floarea“, ci „mami“.
„Sint femeie simpla, de la tara, dar numai eu stiu pe unde mi-au umblat picioarele numai ca s-o vindec pe fetita asta! Am fost la Oradea, la Cluj, de Craiova nici nu mai vorbesc; nu e spital prin care sa nu fi trecut. Daca nu era doctorita de la Cluj, care i-a lungit tendoanele si i-a bagat plastie, Lavinia nu era in stare sa faca nici citiva pasi. A operat-o fara nici un ban, ca pe copilul ei. Dumnezeu sa o ajute, ca eu nu stiu daca voi putea vreodata sa ii multumesc de ajuns. Acum fata merge singura, se tine de pat, pe strada o tin eu de mina, dar merge! Am fost la Oradea, la bai, sa-i fac tratament, iar vara trecuta am stat doua saptamini in Craiova, sa-i faca un baiat masaj la picioare. Sase milioane am cheltuit atunci, toate economiile mele si ale lu’ mama, care e si ea batrina si bolnava, plus ce am mai vindut de prin curte: pasari, animale“, povesteste Floarea.
„Merg singura, doar n-o sa iau carutul!“
Inca tinara, dar cu gindul numai la timpul cind va fi prea batrina pentru a mai putea sa aiba grija de Lavinia, femeia si-a facut din vindecarea fetei un tel pentru care ar fi in stare sa faca orice sacrificiu.
Progresele si ambitia Laviniei o incurajeaza si ii dau sperante. Parca in ciuda trupului impietrit, mintea fetitei s-a ascutit neobisnuit de mult. Lavinia se incapatineaza sa mearga, uraste „bolitul“ in pat si dispretuieste caruciorul cu rotile, primit in dar de la o „colega de suferinta“. O face cu demnitate, cu maturitate si cu argumente:
„Merg singura, doar n-o sa iau carutul! Pai, Doamne, acum m-am facut mare!“. In carucior, Lavinia isi pune papusile. Le plimba pe ulita, sprijinindu-se de minere, tirindu-si picioarele cu greu. Cind oboseste, Floarea o ridica pe umeri si merg impreuna. „Mami, sint mare, vreau sa alerg si eu cu copiii!“. Ochii bunicii se umezesc si sufletul i se chirceste, neputincios.
„Vreau sa vad copilul asta mergind! Lavinia e desteapta, are atita vointa cit n-am vazut la un om mare! Stiu ca atunci cind eu n-oi mai fi se va descurca, dar numai daca poate merge pe picioarele ei. Doctorita mi-a spus ca se poate face bine. Macar daca as avea bani sa ma mai duc o data cu ea la Oradea, la tratament, si dupa aia la Cluj, sa o vada doamna doctor!“. Femeia isi sterge lacrimile ca sa n-o vada Lavinia.
